„N-am lucrat, că mie îmi era drag Căluşul!”

Interviu cu un spectator –

Căluşul nu trebuie privit doar din perspectiva protagoniştilor – membrii cetei aflaţi sub jurământ şi sub autoritatea vătafului – ci şi din cea a beneficiarilor – gospodarii care primesc jocul pentru belşug şi sănătate, dar şi pentru că le stimulează voia-bună într-o zi de sărbătoare. Pentru aceste motive am ales din interviurile realizate în zilele de 26 şi 27 mai 2007 la Crăciunei (comuna Radomireşti) de către Monica Beatrice Bercovici pe cel cu Marin Coacă (în vârstă de 73 de ani), un fel de „căluşar nejucător”…

Bine documentat şi foarte deschis, sincer, dar şi entuziast atunci când vine vorba despre inegalabila tradiţie a Crăciuneilor, Marin Coacă este unul dintre interlocutorii care ne oferă prin evocările sale un alt unghi de vedere asupra Căluşului, cel al outsider-ului, dar şi această perspectivă este dominată de efervescenţa generată de Rusalii şi Sfânta Treime care, acolo, sunt cele mai mari de peste an.

La Căminul cultural din Radomireşti au mai fost prezenţi în ziua de 26 mai 2007 pe lângă Marin Coacă (C.M.), Ion Ştefănescu, fost căluşar (Ş.I.) şi doamna Floarea Bercea, directoarea Căminului cultural din Crăciunei (D.)

„Şi-l ascultam, aşa, cum mă ascultaţi dvs. pe mine acuma…”

M.B.: Dvs. aţi fost căluşar?

C.M.: Eu nu am fost căluşar, dar am jucat cu ei Căluşul ca şi un căluşar. Nu m-am încadrat niciodată în echipa asta, dar făceam în timpul zilei, că la noi începea Căluşul de pe la ora 3 jum’ate – 4, acuma, la Rusalii, şi până seara pe timpul ăsta nici nu gând era să se termine! Şi eu, fiindcă îmi plăcea mult de Căluş şi mă pricepeam şi să joc un pic, dar aveam un volum mai mare niţeluş şi nu prea mă-ncadram – de ce să vorbesc?! – aşa că m-apucam de multe ori şi jucam şi eu. Jucam 2-3 căluşuri pe zi, le făceam, când se făcea Căluşul.

M.B.: Şi tatăl a fost căluşar? Cum de ştiţi atât de multe?

C.M.: Păi tatăl meu mi-a povestit. Eu am fost un pic înfipt: mi-a plăcut să joc, mi-a plăcut… cutare, iar tatăl meu nu juca aşa, la centru, la asta… nu juca! Şi eu mă gândeam că el nu ştie să joace. Şi, jucând eu o dată, jucând eu Căluşul o dată, el s-a scăpat din gură şi-a zis: „Băi, păi tu ce joci aici? Ia să-ţi fac eu două figuri!” E-adevărat că mi-a făcut două figuri din Căluş – făcea Căluşul autentic, de-atunci. Am rămas… Eu nu puteam să le fac (figurile ălea pe care le făcea, pentru că, spusei, am fost şi niţeluş cu volumul mai mare), dar făcea două-trei figuri, aşa, care trebuie, bătuta aia în gleznă. Şi-atuncea ne povestea el: „Eu am făcut Căluşul cu Gheorghe Joiţa, cu cutare, cu cutare, cu cutare…” Şi-l ascultam, aşa, cum mă ascultaţi dvs. pe mine acuma.

„… întotdeauna vătaful acolo este, la răsărit!

C.M.: Căluşul începea, de exemplu, mâine dimineaţă: era Duminica Rusaliilor. Mergea căluşarii; dar până atunci, până mâine dimineaţă – în săptămâna asta premergătoare, să zicem aşa – făceau de 2 sau de 3 ori, făceau repetiţie căluşarii cu lăutarii cu… nu ştiu ce, unde… şi-atunci se strângea foarte multă lume la repetiţia asta.

M.B.: Unde se făcea repetiţia?

C.M.: De obicei se făcea la câte o cârciumă. Şi mâine dimineaţă se sculau toţi. Altădată, pe timpuri, Căluşul, săptămâna asta, căluşarii nu dormeau acasă: dormeau la casa Mutului. Şi mâine dimineaţă se sculau de dimineaţă, plecau la hotar. La hotar (undeva între Radomireşti şi Crăciunei a fost nişte hotare, unde se împărţea pământurile) şi acolo erau nişte borne din ălea mari şi acolo se duceau. Se zicea că ei acolo începe sau dezgroapă Căluşul… cam aşa ceva… şi făceau ce făceau acolo, dup-aia veneau…

M.B.: Vătaful zice cu faţa la răsărit?

C.M.: Da, întotdeauna Căluşul se orientează ca vătaful să fie întotdeauna în dreapta, cu faţa la răsărit. Iar restul Căluşului vin (în continuare, n.n.). Şi au probleme şi când se joacă, că se mai întorc şi într-un fel, şi-n altul, dar întotdeauna vătaful acolo este, la răsărit!

C.M.: Când se duceau acolo, se duceau mut: nu cântau, nu nimic! De-acolo-ncoace veneau jucând Căluşul, muzica cântând. Mergeau în sat dimineaţa la câteva familii care erau, mai în partea aia, unde erau, apoi veneau la locul unde era întrunit şi se-mpărţea căluşarii. Se împărţeau câte doi sau câte trei la fiecare echipă şi plecau în sat. Plecau în satul ăsta al nostru.

M.B.: Deci nu plecau toţi…

C.M.: Nu, dimineaţa. Plecau în sat. Venea la mine acasă: „Băi, nea Mărine, ce faci mă? Uite, facem… Ce dai?” „Ei, dau şi io un ciurel de mălai.” (ciurel… un, măsură, aşa, de mălai) sau „Dau 10 ouă sau dau şi ouă şi mălai şi mai dau şi brânză.” Şi toţi ăştia erau împărţiţi în 4-5 echipe din ăstea şi mergeau în sat. Strângeau brânză, strângeau ouă. Acolo, unde se făcea Căluşul, unde se strângea Căluşul, mergeau cu toate ăstea, făceau o masă pentru ei, acolo, şi mâncau, beau acolo ce era, mai dădeau şi la lăutari, din partea asta cât era şi apoi după-masă, pe la ora 3 jum’ate, ce ştiu io, 3 jum’ate şi ceva, începeau Căluşul. Iar din mâncarea aia care o strângeau ei aveau aproape o săptămână. Mergeau acolo, mâncau, beau, petreceau, dormeau şi de multe ori acolo. Şi-aşa a fost Căluşul la noi în sat.

C.M.: Ce se întâmplă? Căluşul, la noi, se respecta aşa: duminică, era Duminica Rusaliilor, că se-ncepea. Luni – Sfânta Treime, se juca neapărat. Marţi se juca neapărat. Iar miercuri sau când era, pleca în satele vecine, acolo unde spusei io, la boieri. Tata spunea aşa: „Noi ne duceam la Comăneanu şi cu vătafu’, cu nea Gheorghe Joiţa, vătafu’. Ne duceam la Comăneanu şi Comăneanu, când ne primea acolo, zicea: A venit Căluşul de la Crăciunei? Da! Mergeţi la bucătărie la doamna, să vă dea să mâncaţi!” Mergeau acolo, mâncau (el avea acolo o sală mare la casa lui acolo-şa) şi-apoi veneau acolo. Făceau Căluşul cu toată lumea şi dup-aia le spunea: „Aveţi de dormit, de stat acilea, aveţi de mâncat, de băut, de… ce vreţi voi. Două zile nu plecaţi de-aici!” Acolo stăteau, acolo beau, acolo mâncau! Da’ zice: „Când vreau eu, când vreau eu, imediat să iasă cineva să-mi facă două figuri de-aici!” Şi-mi spunea tăticu’ că vătaful ăsta al lor, Gheorghe Joiţa, care era, îl ştii? [către Ş.I.]

Ş.I.: Eei, cum?!…

C.M..: Aşa… Când ieşea pe scenă cu muzica lui – cu lăutarii, că nu îi zicea muzică atunci îi zicea lăutari – când ieşea pe scenă şi făcea două, trei figuri: „Gata, un rând la băieţi! Dă-le să mănânce, dă-le să bea!” – şi aşa petreceau. Iar joia – în săptămâna asta joi – era iar zi de Căluş şi mai era sâmbătă. Aşa s-a petrecut cu Căluşul de la noi din sat.

„Mutule, nebunule!”, „Mutulică, cap de sticlă!”

M.B.: Şi Mutu de ce avea asta, adică are vreo semnificaţie?

C.M.: Păi doamnă…

Ş.I.: Ăsta-i farmecul Căluşului.

C.M.: Nu farmecu’, da’ aşa s-a pomenit! Eu n-aş putea să vă spun despre ce era vorba, dar aşa a fost, aşa fost! La noi, de când mă ştiu, de când eram copil – şi-am avut aicea un om extraordinar de… făcut pentru aşa ceva! – ăsta, când era vorba de manipularea acestei scule sau de manipularea săbiei (că el are şi o sabie), ăsta făcea din sabie cum face cel mai mare boier din… din… ăsta. Dacă fugea pe-aicea încolo şi apărea câteva persoane (aşa era vorba, trebuia… şi pe dreapta, şi pe stânga), el lovea aşa de frumos de ziceai: „Doamne, ce-i asta?” Alţii care… noo! n-au mai ştiut să facă!

D: Este un obicei că zice că dacă te loveşte Mutu cu sabia, nu mai răceşti, nu te ia frigurile…

C.M.: Da, îţi merge bine, cutare, nu ştiu ce… După ce se juca Căluşul, se făcea hora Căluşului şi persoanele ăstea tinere care aveau copilaşi mici, de piept, îi juca în horă… îi juca în horă, după care îi ducea la Mut acolo unde se punea sarea, acolo se pune o aia; îi ducea la Mut ca Mutul să-i dezlege sau să le facă nu ştiu ce, le făcea o oarecare… Şi Mutul, căluşarul care lua copilul, ţinea în poziţia asta, cum arătă băiatul ăsta, copilul la piept, iar mutul îl descânta, făcea pe ăştia. Şi începea să facă… ăsta era cea mai mare haz, de râs!… de… cum să spun aşa?…

C.M.: Ia fii atent! Eu am avut pe finul Stancu (către Ş.I.: îl ştii pe finul Stancu?) şi după ce Badea n-a mai putut să mai facă Căluşul, finu’ Stancu era deja căsătorit, era cutare… dar era la o etate tânără. Şi eu n-am vrut să-l las să facă Căluşul. Eu n-am vrut să se pună Mut la Căluş. Şi un an, doi de zile îi zicea ăştia, alde Mărin Cârjan (că poate-l ştii): „Mă, punem pe Stancu!” Da’ făcea ăsta: „Nu, că nu mă lasă naşu’!” Şi într-un an, atunci când am hotărât, au fost la biserică, că a fost Înălţarea cum ar fi joi şi Rusaliile luni, duminică. Şi au fost la biserică cu pomană la Înălţare (la noi aşa se zice, cu pomană) şi a fost şi tata cu mama la pomană, şi el a fost, finul meu ăsta cu mă-sa la pomană. Când au terminat pomana acolo, au dat pe la noi, pe-acasă, că eram în drum, pe-acolo. Au dat pe la noi. Noi eram (eu deja eram şi eu căsătorit, îl năşisem pe el, îl făcusem, cununasem…) şi el o dusese pe mă-sa să zică: „Măi, eu te las, da’ nu te lasă naşi-tu să faci Căluş!” Şi la urmă a venit acolo la noi, am băut un pahar de vin, cutare… nu ştiu ce… şi mi-a zis tăticu’: „Păi de ce nu-l laşi, ‘ce?” „Măi, eu îl las, dar să fie jucător, să nu fie Mut! Să fie jucător în Căluş!” „Lasă-l, mă, că, tata mare – nu-l ştiţi dvs. – n-a fost, mă, Mut şi cutare?” „Măi, dacă zici dumneata, gata, mă, eşti liber!”

M.B.: De ce nu vroiaţi să-l lăsaţi să fie Mut?

C.M.: Eee, zicem noi că rolul ăsta al Mutului nu e pentru noi, tineretul, şi el era prea tânăr. Ziceam noi că e mai înjosit ca un copil tânăr să meargă, să facă toate chestiile ăstea, trăind cu impresia că, mai-nainte, Mutul era un om mai în etate, mai bătrân, mai nu ştiu ce… Şi-atuncea, când a auzit el că-l las, n-a mai ştiut de mă-sa, n-a mai ştiut de mine! A rupt-o de fugă de la mine din casă şi a rupt-o de fugă la Mărin Cărjan: „Bă – zice – gata, facem Căluşul, că mă lasă naşu’!” Înţelegeţi? Şi a făcut Căluşul şi el a fost unul dintre cei mai apreciaţi Muţi la Căluş – după Badea ăsta care era… era,cum vă ziceam.

Ş.I.: As!

C.M.: … as! Era artist, artist! Dar şi ăsta a fost destul de bine. Bun dar pe parcurs el a luat în greutate şi nu prea putea să mai facă. (Că la Căluş tre’ să fii un pic iute, să mai fugi, să mai sari…) Dar totuşi a făcut vreo câţiva ani… vreo 7, 8, 10 ani.

„Se-nveselea lumea, se distrau în aşa fel ca după Căluş!”

C.M.: E nişte sărbători care sunt aşteptate; nu ştiu dacă de toată lumea, dar eu le-aşteptam ca pe o sărbătoare extraordinar de distractivă, de bine, de…

M.B.: Şi acum nu aşteptaţi tot la fel?

C.M.: Tot la fel, dar acu’ am îmbătrânit, sunt niţeluş cam bolnav de picioare, mi s-a mai întâmplat că mi-a murit o fată de 42 de ani şi de-atunci (uite, face anul ăsta 7 ani), eu n-am mai primit Căluşul. Dar la mine venea Căluşul în curte şi nu pleca de-acolo, să spună el [se referă la Ş.I.]: brânză pe masă, vin pe masă, tot ce era, lăutarii cânta, poate şedeam şi o oră, două, acolo, la aia. Mi-era drag…, dar de-atunci, de când mi s-a prăpădit fata, nu!… Am femeia… şi mai dureroasă situaţie: femeia mea nu dă drumul nici la televizor să mai cânte muzică populară de-atunci!

M.B.: În afară de cazuri dintr-astea, când s-a întâmplat o tragedie în familie, sunt oameni care nu primesc Căluşul?

C.M.: Poate mai sunt.

D: Din cauza banilor.

C.M.: Poate mai sunt. Dar la noi e, să ştiţi, un singur lucru: cine a primit Căluşul şi cine s-a obişnuit de prima dată, de-nainte vreme şi-acuma l-a primit şi-l primeşte în continuare. Cine n-a primit (nu primeşte, n.n.)… Şi mai este şi de bani, da.

D: Cine primeşte Căluşul anul ăla are spor la toate.

C.M.: Ei, vedeţi dvs., aşa cum zice doamna Florica, mai sunt unii care nu primesc… La noi e multă – în special acum – e multă sărăcie în sat să ştiţi! E sărăcie şi nu prea mai sunt aşa… Acu’, de bine, de rău, au un aparat acolo, un televizor, se duce şi-ascultă acolo, nu mai…

M.B.: Şi cum ştiu căluşarii că pot să intre la casa asta şi la alta nu?

C.M.: Păi ce se-ntâmplă? Mutul, de-aici de unde pleacă, de la casa unde se unesc ei, începe să cânte Căluşul după drum – prin care lăutarii strigă Căluşul, merge în continuare, iar Mutul, când ajunge la poarta unui cetăţean, intră în curte şi spune: „Primeşti Căluşul?” „Da!” Atunci se duce în curte la omul ăsta, îi dă o farfurie cu sare sau un glod de sare (că alţii, înainte, aveau gloduri de-ălea de sare şi de 10, şi de 12 kile) şi ne dădeau, adică ca să săreze sau ca să facă o glumă, venea ăla cu el. Spunea: „Unde facem Căluşul: în drum sau în curte?” Pune sarea acolo iar, aşa cum vorbirăm, vătaful orientează în jurul sării Căluşul aşa cu formaţia în aşa fel încât el să fie în dreapta, cu faţa spre răsărit. Iar Mutul (că la noi, să ştiţi, înainte se ducea lume-aşa, mergeau peste ei) Mutul face nişte figuri, fuge cu sabia, mai sărea după unul, după altul, facem acolo nişte rosturi, nu ştiu ce… Şi hazul era când găsea el că a trecut lumea peste el şi atunci îi lua la bătaie cu sabia. Păi se râdea lumea!… Se râdea lumea de el!…

M.B.: Dar dacă ziceţi că e lucru diavolesc, se mergea cu Căluşul şi la casa preotului?

C.M.: Da, primea. Bine, aşa se zice, cu Rusaliile, dar ţinând cont că luni e Sfânta Treime, face parte tot din sărbătorile astea ale Rusaliilor. Sfânta Treime la noi se serbează ca cea mai mare sărbătoare din timpul anului. Pe lângă Paşti şi Crăciun, Sfânta Treime! Şi popa… se făcea Căluşul şi se bea vin, n-auzi? Se-nveselea lumea, se distrau în aşa fel ca după Căluş!

„Aşa ploua atunci. Acu’ nu ştiu dacă mai plouă, că acu’ s-a schimbat toate treburile!”

C.M.: În timpul când făceam Căluşul nu se putea să nu plouă – săptămâna asta a Rusaliilor – nu se putea să nu plouă! Şi ne ţineam după Căluş atuncea… Ştiţi câţi era, doamnă? Ce să vă spun io?!… Dacă Căluşul era aicea şi mergea în continuare pe stradă la 500 şi ceva de metri era tot lume pe drum care mergea după Căluş… tot lume pe drum care mergea după Căluş…!

M.B.: Neapărat plouă în săptămâna Rusaliilor?

C.M.: Aşa ploua atunci. Acu’ nu ştiu dacă mai plouă, că acu’ s-a schimbat toate treburile! Mi-aduc aminte, când ploua, ne băgam la câte o casă care ştiam noi că e mai niţeluş… mai cutare. Păi de-acolo nu ieşeam decât când spunea proprietarul: „Lasă, mă, că a plouat Dumnezeu! Hai, puneţi la masă băutură! Lăutarii să cânte!” Mai ieşea câte un căluşar şi mai făcea câte-o figură-acolo din Căluş şi mi-era foarte… Vedeţi dvs.? Era modul de distrare a satului nostru! Acu’, la Rusalii, era lumea aşa de bine!… Cum să spun? Aşa, mai bine ca cum m-aş duce io acuma să mă uit la televizor, la nu ştiu ce… Şi-atuncea erau, vedeţi dvs., centrul ăsta aicea? Pe toată partea de-acolo până aicea-şa, pân’ la cooperativă-aicea nu ştiu ce… pe trei sau patru rânduri… era lume: bătrâni… cutare… cutare… În afară că în centru era hora care se juca – hora satului – şi era foarte, foarte, foarte… să spun, o distracţie omenească de la noi, din sat, care acu’ a trecut, s-a dus!…

M.B.: Povesteau bunicii, părinţii de Şoimane?

C.M.: La noi, nu, în partea asta. Eu n-am auzit.

M.B.: Dar Iele?

C.M.: Am auzit la televizor de Iele, de cutare… nu ştiu ce… Dar la noi nu! În zona asta a noastră nu s-a vorbit de aşa ceva.

„N-am lucrat, că mie îmi era drag Căluşul…”

M.B.: Şi cu luatul din Căluş?

C.M.: Cu luatul din Căluş, cu asta… Vedeţi dvs., era o problemă cu luatul din Căluş. Ce se întâmplă? În săptămâna asta a Rusaliilor se zice că nu trebuia să muncească lumea la câmp sau nu ştiu ce… Nu trebuia să muncească: era săptămâna Rusaliilor şi nu trebuia să muncească!

M.B.: Săptămâna asta care a fost acum?

C.M.: Asta care vine, asta care vine! Şi eu nu aş putea să zic că a fost sau nu ştiu ce… dar se-ntâmpla cu câte o persoană că se-mbolnăvea… Venea la vătaful Căluşului de la noi, zice: „Dom’ne, am cutare şi cutare.” Venea cu ea, persoana asta era bolnavă, în căruţă, o duceau la hotar, acolo, unde deschideau Căluşul ei, o duceau la hotar. Eu n-am fost acolo niciodată, nu pot să vă spun cum a fost. Dar am auzit întotdeauna că după ce ziceau ei că trece peste fiinţa asta de om care era, se scula singură de jos, vorbea, se urca în căruţă şi venea…

Ş.I.: Nu se urca, mergea cu noi pe jos!

C.M.: Mergea cu ei acasă.

M.B.: Şi credeţi că e adevărat?

C.M.: Io nu pot să…

Ş.I.: Întrebaţi-mă pe mine, că nu ştiu peste câţi am trecut!

C.M.: Şi-aşa era!

M.B.: Dar dvs. ce credeţi?

C.M.: Eu, păi… cum s-ar zice? Ştiţi cum a zis ăla: „Să te-nchini la Dumnezeu, dar nici de dracu’ să nu-ţi baţi joc, că nu se ştie de care ai parte!” Aşa că, domniţă, Căluşul se zice că e o… să zicem aşa…

Ş.I.: Lucru diavolesc!

C.M.. Lucru diavolesc sau mai ştiu eu cum… dar în orice caz. Vedeţi dvs. că s-a adeverit nişte lucruri care sunt, care au fost făcute şi…

M.B.: Dar aţi lucrat vreodată de Rusalii sau în săptămâna Rusaliilor?

C.M.: Ei, n-aş putea să spun! N-am lucrat, că mie îmi era drag Căluşul şi mai mult „lucram” cu sticla în timpul Căluşului, nu cu…

Războiul Căluşului

M.B.: Şi duminica următoare…?

C.M.: Şi duminica, a doua duminică, făceau Căluşul, dar mai era o problemă. La noi, înainte, se făcea războiul Căluşului, aşa îl chema. Ei, acela era cel mai frumos act pentru Căluş, că se mascau, se făceau Doctor, se făcea Doctoriţă, se făceau…

Ş.I.: …Proasta de la Căluş…

C.M.: Da, Proasta de la Căluş… Era unu’ care era cu coasa, Omu’ cu coasa, şi asta (Proasta, n.n.), să-i ducă de mâncare. Era altul cu Vârtejul, era… cum spusei, Poliţistul care avea grijă de ei şi cutare… Ei, toate ăstea de făceau mascate un pic. Bine, că se cunoştea… Dar aşa bine jucau rolurile de… – vedeţi dvs.? – pe timpul ăsta, dacă eram aici, în Crăciunei (şi eu stau încolo la vreo 500 de metri), când se râdeau aicea şi când făceau atâtea şi-atâtea, la mine acasă auzeam de parcă eram aici, înţelegeţi? Aşa de frumos era, aşa de!…

M.B.: Şi duminica cealaltă făceau războiul ăsta şi când se termina?

C.M: Luni dimineaţă se sculau şi mergeau la hotar şi ziceau că…

Ş.I.: …îngroapă Căluşul.

C.M.: Da, îngroapă Căluşul. Se termina Căluşul atunci, înainte, când vă spun eu. Dar acuma, încoace cu comuniştii, se făcea Căluşul toată vara.

„Toată lumea ştia Căluşul de la Crăciunei!”

C.M.: Tatăl meu a jucat în Căluş cu alţi bătrâni mai mari mult decât el. Şi pe timpul ăla atunci, erau boieri şi era unul Comăneanu, la Berindei aci; în partea aia, era Borcescu, era unu Gogo Vicşoreanu dincolo… şi făceau Căluşul. Căluşul la noi a fost o… o… cum să zic? aşa, o problemă care s-a moştenit din moşi-strămoşi. Dar atunci, pe timpul când vă spun io, când făcea tatăl meu Căluşul, era un Căluş autentic, adevărat la noi! Se făcea şi în alte părţi: şi în Radomireşti – că satul e mai mare ca al nostru – şi în Stoicăneşti: nu avea de-a face cu Căluşul de la Crăciunei niciodată! Dar pe parcurs-pe parcurs, între timp – în timpul regimului comunist, să zicem aşa, vedeţi dvs.? – s-a implicat nişte treburi. Căluşul nu l-au exclus din treaba asta, dar l-au iniţiat în aşa fel să joace pe scenă. Întrucât la noi în sat nu avem niciun instructor de-ăsta ca să instruiască băieţii noştri sau cutare… nu ştiu ce… a fost un instructor bătrân la Stoicăneşti, a fost la Vâlcele, a fost la Izvoare… Aceşti oameni au renunţat la Căluşul care era autentic, pe care-l făcea aşa (grupul din Crăciunei, n.n.) şi s-au instruit şi au făcut Căluşul pe scenă.

Este adevărat, au ajuns în multe locuri din ţară cu acest Căluş da’ al nostru a mers în continuare: nu s-a jucat pe scenă atunci, în timpul ăla dar cel mai autentic, cel mai bun Căluş, care data din mai multele timpuri bătrâneşti, dinainte, la noi era, la Crăciunei!

M.B.: S-a schimbat totuşi ceva Crăciunei faţă de cum era când eraţi dvs. copil? Cum e acum?

C.M.: Nu s-a schimbat nimic! Singurul lucru care s-a schimbat este căluşarii. Şi datorită timpului – că cei care au făcut Căluşul pă timpul ăla, atunci, ajungeau să facă Căluşul şi când erau mai în vârstă-ncoace-aşa. Acuma, dintr-o perioadă oarecare, ăi bătrâni s-au dus toţi şi a rămas tineretul ăsta. Este adevărat că joacă şi ei un Căluş extraordinar de frumos şi de bun! Nu mai este – cum să zic aşa? – părerile… cum se juca atunci Căluşul la noi în sat, atunci…! Dar au fost foarte buni şi au mers, au jucat în aşa fel că toată lumea ştia! Toată lumea ştia Căluşul de la Crăciunei! A fost o dată, tot în regimul comunist: începuse să facă Ziua Bujorului la pădure aicea [către Ş.I.], zi-i, cum îi zice?…

Ş.I.: … Călugărească.

C.M.: Călugărească, Pădurea Călugărească… şi acilea se făceau, se sărbătorea o dată pe an, la o dată fixată, Sărbătoarea Bujorului. Şi atuncea acolo veneau toate comunele astea din judeţul Olt şi cu magazin, şi cu una, şi cu alta, şi cu muncă culturală, cu tot ce era, ştiţi? Şi veneau acolo. Căluşarii noştri nu au fost depăşiţi niciodată pe mărimea care… sau pe modelul cum jucau ei Căluşul autentic!

M.B.: Veneau şi alţi căluşari?

C.M.: Veneau, spusei, veneau cei de la Vâlcele, veneau cei de la Izvoare, veneau de la Malu Roşu sau mai ştiu cum de unde?!…

M.B.: Şi, în afară de căluşari, erau şi care cântau?

C.M.: Da, da, erau şi care cântau, erau… – cum se zice? – muzică lăutărească, muzică… (mai înainte zicea „de maidan”, de nu ştiu ce… dar era o muzică extraordinar de bună!) Era o muzică compusă din câteva persoane, nu era taraf cum e acum! Ulterior s-a făcut şi taraf, la Stoicăneşti, la nu ştiu ce… dar ăştia erau cu jocuri de scenă – aşa cum vorbirăm, iniţiat atuncea pe nu ştiu ce… mergeau la concurs – dar ceva autentic, ca la Crăciunei, mai puţin a fost în alte locuri de aici.

M.B.: Şi Crăciuneiul, când urca pe scenă, juca tot ca în sat sau juca altfel?

C.M.: Ca în sat, exact Căluşul care-l făceau afară, la fiecare curte de om unde se duceau, aşa l-au jucat şi acolo! Spre deosebire de altă treabă, Căluşul de la noi se compunea din 10 – 11 persoane, printre care şi Mutul. Mutul avea un rol deosebit, să vă spun acuma. El era echipat într-un costum niţel mai aşa… mai de… demodare şi în faţă avea o „sculă” – să zicem aşa – pe care o folosea în timpul Căluşului (asta era vorba, aşa ziceam noi, să mă scuzaţi de expresie, pula mutului). Aşa era! Şi în alte părţi ce se zice? Se juca şi la ăia arăta nu ştiu ce… da’ o ţinea în sac, colea-aşa sau nu ştiu ce… sau mai ştiu eu cum?!… sau nu avea deloc sau o ţinea în mână. La noi era autentic! De exemplu, când mutul făcea o figură – scuzaţi-mi expresia – aşa era! După nu ştiu câte discuţii şi mai într-un fel-aşa, îi arăta treaba aia, da’ o arăta exact în faţă şi o ridica fără niciun fel de problemă, decât dintr-o aţă care era prinsă de picior. În toate părţile, pe-aici, nu s-a făcut ca la noi! Căluşul nostru a plecat la câteva concursuri, şi la Cluj şi nu ştiu mai unde… şi acolo au încercat să nu arate treaba asta. Şi când au ştiut că e Căluşul de la Crăciunei, au zis: „Făceţi-l exact aşa cu este! Făceţi şi arătaţi cutare!” Eu nu zic că au luat premii prea nu ştiu cum, dar au fost aşa de bine primit şi au fost aşa de bine – cum să zic-aşa?! – ajutaţi… şi toată lumea îi primea cu nu ştiu ce… şi în special – să ştiţi! – aveam căluşari buni, da’ totuşi, ca să vă spun acuma… popularitatea şi asta… se ţinea mult după Mut. Aşa era: frumos! Făcea figuri în timpul jocului, făcea… – cum să spun-aşa? – mare, mare, mare distracţie ceva!

M.B.: S-a pomenit vreodată să joace vreo fată în Căluş?

C.M.: Să joace vreo fată în Căluş?… S-a pomenit… Aaa, să joace căluşar?! Nu, nu, nu! Nu, n-am auzit pe nicăieri! Da’, a ieşit acuma, de la un timp de vreme mai încoace, c-a mai jucat copilaşi din-ăştia mai mici, mai nu ştiu ce… Au făcut două – să zicem aşa – de căluşari, unii mai mici, alţi de talie mai mari, nu ştiu ce… asta da, dar nu fete!

M.B.: Şi la ăştia mici era tot cu Mut?

C.M.: Nu, el făcea câteva figuri în faţa formaţiei mari. Când începea să facă, făcea copilaşul ăla câteva figuri de Căluş. Bine-nţeles, trebuia să fie un copil dezvoltat şi să ştie precis ce face şi cu aia le lua – să zic aşa – inima la toată lumea.

M.B.: Copilul îl aduce numai pe scenă sau şi în sat?

C.M.: Numai pe scenă, nu, în sat, nu-l aduce. În alte părţi, erau două formaţii de căluşari, şi mai mici, dar spusei, ăştia jucau mai mult pe scenă. Da’ la noi au fost cu Căluşul, de exemplu Stoicăneştii: cu toate că erau… Căluşul autentic era mai bun al nostru ca al lor, dar ei au fost şi în Albania, au fost şi în Franţa.

D: Era căluş de scenă.

C.M.: Căluş de scenă, da, da!. La ei, acolo, unde se duceau pe scenă, nu mai aveau Mut.

Ş.I.: Nu?

C.M.: Nu.

M.B.: Dar dvs. când aţi fost pe scenă aţi avut Mut?

C.M.: La Caracal şi la asta?… A, a fost Mut! Şi la Cluj am avut Mut. Da’ atâta am vrut să vă spun şi am venit să vă spun pentru că – spusei – mie mi-a fost foarte drag Căluşul şi, în afară de tata, care a jucat Căluşul, el a avut nişte fraţi ai lui care toţi au jucat Căluşul, dar toţi au murit pe front, pe frontul din ’44.