2.2.Interviu (Oporelu, 2006)

„Căluşu’ e un drog…”

– Interviuri cu grupul de căluşari din Oporelu –

Această discuţie a fost înregistrată în data de 9 iunie 2006, cu două zile înainte de Rusalii, în comuna Oporelu, sat Oporelu, jud. Olt, în curtea vătafului de Căluş, Petre Feraru. Echipa de cercetare a fost alcătuită din conf. dr. Narcisa Ştiucă, Visi Ghencea, directorul Centrului de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Olt, Valeriu Ciurea, cameraman la aceeaşi instituţie şi Cătălina Tesăr, cercetătoare la Muzeul Ţăranului Român. Întrebările au urmărit atât reconstituirea formei locale a Căluşului (cu surprinderea schimbărilor intervenite în timp), cât şi a traiectoriilor de viaţă a căluşarilor participanţi la discuţie.

Grupul de interlocutori a fost format din: Petre Feraru (PF): născut în 1947, vătaf; Gheorghe Feraru (GF): fiul lui Petre Feraru, ajutor de vătaf; Relu Mihai Scarlat (RMS): născut în 1978, stegar; Ilie Ivan (II), născut în 1944, căluşar; Ion Cocoşilă (IC), născut în 1931, fost mut în Căluş.

Căluşul de când şi-l amintesc căluşarii la Oporelu…

De când se joacă Căluş la Oporelu?

PF: De peste o sută şi ceva de ani.

Dumneavoastră de la cine aţi învăţat?

PF: De la tatăl meu. Prima dată a fost tata al meu… De la 9 ani a fost vătaf. Şi a jucat în continuare cu badea Marin, cu Gheorghe Gheorghe, Bădilă, cu Plop Ion.

La ce vârstă aţi mers în Căluş prima dată?

II: 8 ani aveam. Era tata în Căluş şi fugeam după el.

Acum mai luaţi aşa mici?

PF: Avem doi care sunt cu bacu’ acuma şi nu pot să meargă. Şi luăm mai mici.

II: Şi fete am luat. Acu un an – doi ani, aveam nişte copii care n-a vrut să-nveţe deloc. Şi aveam o fată mai isteaţă, de 7 ani, am luat-o cu mine. A învăţat jocu’ imediat. A fost şi pe scenă.

Câţi căluşari erau înainte?

PF: Doi’şpe erau în ceată.

Atâţia trebuie să fie?

II: Nu. Trebuie 9, trebuie 11. Trebuie 13, 15. Dar dacă cineva vroia să meargă, nu putea să-l lase singur.

Asta cu vătaf cu tot?

II: Cu vătaf cu tot. Eu îmi aduc aminte cu mai mult înainte…În ’52 eu am fost prima dată căluşar. Eram băiatu’ primarului. Şi tata a făcut Căluşu’. Nu avea cine să meargă Mut şi tata a mers Mut în Căluş. Şi a zis: „Bă, iau şi băiatu’!”. Ştiam, nu ştiam, am mers în Căluş. Şi ne-am dus la Şuica, acolo, la Scorniceşti. Şi s-a auzit: „Bă, fii atent aicea, că vine căluşarii de la Maldăru, ăia a lu’ Ilie Martin!. Ăia, care nu joacă bine, vă taie betele!” Nu era în timpu’ ăla tac-su a lu’ Petrică [face referire la tatăl lui Petre Feraru care a fost şi el vătaf, n.n., C.T.], erau alţi căluşari. Era Vasile Predescu, care, dacă ar trăi acuma, ar avea 90 şi… poate peste suta de ani; era Badea Marin. Tata, când a auzit că vine ăia să ne taie betele, să ne facă…- de la Coloneşti, ăia a lu’ Ilie Martin -, a luat cabrioleta, ne-a băgat în ea şi ne-a adus acasă.

Nu v-aţi confruntat?

II: Nu. De frica lui… Io d-atuncea am ştiut frica lui. Nu l-am cunoscut, da’ acuma ştiu cine e, că am şi nişte poze. Am fost la mormântu lui, cu domnu’ Visi… Am lăsat pălăria acolo în cinstea lui. Dup-aia, după cinci-şase ani de zile am fost cu tac-su a lui, a lu’ Petrică, în comuna Poboru. Primu’ Căluş adevărat pe care l-am avut. Atunci eram băiat de trupă. Şi-am fost cu…-îi spune la unu-, Jarlie, cu Tudor a lu’ Brigu, Gheorghe Gheorghe, cu Mărin, cu Cocoşilă… deci Căluşu’ înaintea mea a mai fost şi prin Rădeşti. Acolo e unu Riţu care tot aşa a fost primar şi-a fost vătaf de Căluş în timpu ăla când eram eu copil şi tata nu mai era, era el…

Tatăl dumneavostră a fost căluşar şi-nainte de întâmplarea povestită?

II: Înainte de a se fi mutat tata lu’ Petrică aici. Că tata lu’ Petrică, a lu’ Feraru, e dintr-o comună vecină. Da’ Căluş aici a fost şi înainte. Tata lu’ Petrică e de-acuma, de vreo 50-60 de ani… Dar Căluşul e din moşi-strămoşi.

Bunicul dumneavostră a jucat?

II: Bunicu’ era de la Poboru. A mai jucat un frate d-al meu şi un frate a lu’ tata. Şi se purta atuncea…, n-aveau pălării. Aveau nişte fesuri cum l-am avut eu p-ăla de i l-am dat lu’ primaru’, cu cordele în spate. D-acilea, când n-a mai fost ei, a făcut Căluş tata lu’ Petre, nea Mircea. A făcut de 50 de ani Căluş aicea, în curtea asta.

Cămăşile cum erau înainte?

II: Cămăşile era lungi. Două porturi era. Unele, lungi până la genunchi, frumoase, făcute de mână de om. Iar unele era scurte, dar peste ea avea un fel de… nu cojoc, tot ceva făcut de un material cum e catifeaua acuma şi să încheia. Şi jos să punea roată. Betele era cum le face vătafu’ ăsta acuma, una dusă, una-ntoarsă, ca nişte bucle. Înainte, care avea mărgele, ăla era căluşar, de nu-i trecea nimeni pă dinainte. Cine poartă cu mărgele cum poartă Petrică acuma, nu există în toată lumea! Era mărgele făcute de mână de femei bătrâne. Dacă ar vede ele ce să face acuma, s-ar întoarce cu faţa în sus în mormânt! Acuma sunt foarte rare, toţi au ţăsute acuma.

Vătaful trebuie să aibă dar…

Cum de tatăl dumneavostră a fost vătaf la nouă ani?

PF: El mi-a povestit. Ei a fost mai mulţi în grup. Şi-au învăţat ei Căluşu’ unu’ după altu’ şi a mai fost unu’ Costică cu el, tot de la Cucuieţi, de la Tătăneşti: “Bă, zice, tu rămâi vătaf şi io, ajutor de vătaf!”. Şi ei a fost amândoi. Ei au început invenţia cu Căluşu’. El a fost ăl mai bun şi d-aia a fost vătaf!

II: El a fost vătaf că l-a ajutat zestrea lui care s-a înzestrat… El ştia, ce făcea cu mâinile, făcea cu picioarele, atât dă juca. Şi vă uitaţi acum şi vedeţi şi la copiii lui şi la nepoţii şi la strănepoţii… Au aşa… merg de-a juca Căluşu’… Că are daru’, a avut zestrea. Cine avea daru’, ăla era vătafu’… Avea daru’ şi juca cel mai bine, ăla era. Da şi când făcea două Căluşuri de să loa la rămăşag, cum ne-am loat cu prisăcenii odată. Şi zâcea să taie betele, cine rămâne, rămâne. Dacă nu a ieşit Căluşu’ ca lumea, s-au luat la rămăşag vătafii. Şi ta-su s-a luat cu vătafu d-acolo, cu unu’ Şisu… Păi ce a putut să stea în faţa lu ta-su?! Îi juca sus pă mese şi pă urmă printre farfurii. Aşa joacă şi el, şi fra-ti-su lu’ Petrică şi copiii lui. Deci au zestrea făcută aşa din neam. Cum sunt io: eu când oi muri, vreau să mă-ngroape căluşar. Am io 120 de kile, da’ când joc Căluşu’…, uit dracu de toate bolile, de toate treburile! Dar n-am zestrea lor…

Cum s-alegea vătaful?

II: Cine ştia cel mai bine să joace. De exemplu cum se juca, Căluşu’ nostru – să joacă roată [îi invită pe ceilalţi participanţi la discuţie să facă o demonstraţie de joc] – şi toată lumea joacă roată. E… de exemplu, ta-su făcea „cârligu”, cum fac eu acuma [arată]: haida una, haida două… Ăsta e stilu meu. Ia să facă el, să vedeţi cum face el. Ia fă, mă, tu [arată spre Petre Feraru. Acesta face o demonstraţie]. Ia vino, Gheorghe, încoace şi fă şi tu „cârligele”!

Căluşul nostru e de bătătură…

Cu cât timp înainte începeţi să faceţi repetiţiile?

II: Aicea în curte, cu o lună dă zâle înainte…

[Îi cere lui Gheorghe Feraru să facă o mişcare „pe care n-o face nimeni în toată ţara”: „E a lui!”]. Fiecare căluşar avea tainele lui şi anumite figuri care nu se puteau face de alţii…

GF: Bunicu’ avea figuri pe care nu le pot face eu. Este „maldăru” care e cam greu, dar sper ca pe parcurs să-l învăţ. E de bătut, o combinaţie de bătut.

II: Tot Căluşu’ care se joacă la scenă, să bate pintenii pă pământ. La Căluşu’ adevărat să bate pintenii în aer. „Maldăru” nu-l mai ştie decât Petrică [acesta face o demonstraţie]. Chiar d-nul director [Nichita Dragomira, directorul ansamblului „Plaiurile Oltului”, n.n., C.T.] să supără când îi spui treaba asta, că se bate în aer. Jocu’, Căluşu’, să bate pintenii în aer, nu să bate pă pământ!

PF: El face jocu’ de scenă, al nostru e de bătătură. Că noi înainte când jucam, jucam fără lăutari. Fără muzică. Era numai cu fluieru’. Asta la repetiţii. Numai la comanda mea: eu fac şi ei execută.

Mai sunt paşi, figuri pe care nu aţi reuşit să le învăţaţi de la tatăl dv?

PF: Multe… Pentru că nu s-a mai făcut, nu mai sunt oamenii care a fost înainte…Eu am mai învăţat din ele, da’ dacă n-o pot face şi ăilanţi… Sunt figuri pă care le fac sângur, că ăilanţi nu pot. Le mai fac copilu’ meu, Bădilă Marin…

Prin ce se deosebeşte Căluşul din Oporelu de cel din alte localităţi?

PF: În primu rând e portu’.

II: La port, nimic artizanal. La noi e totu’ autentic. Şi plus d-asta, noi avem Căluşu’ roată şi noi batem toţi pintenii în aer. De exemplu, orice învârtită, noi facem Căluşul roată, nu-l desfacem. Nu are nimeni plimbările nostre. Da’ le-a mai furat, chiar ăia marii (coregrafii, n.n., C.T.) au furat de la noi. Noi avem multe plimbări pă genunchi, pe spate, pe burtă, pe care alţii nu le au. Plimbările nostre ăstea autentice nu le face nimeni.

Câte jocuri jucaţi acum într-o curte?

PF: În formaţia asta, facem două-trei mişcări, închidem şi plecăm la altă casă. La altă casă, facem alte mişcări… Eu le spun ce mişcări să facă. Când intrăm în curte, ei să uită la mine şi eu atunci…, prin semne. În fiecare curte jucăm câte 10 minute, 15 minute, o juma’ de oră dacă mai facem altele…

II: Care are pretenţie, mai vine câte unu’ care zice, “Eu plătesc dublu!”, merge şi câte o juma’te de oră. E câte unu’ care are dambla. Că sunt mulţi căluşari şi zice: “Bă, mie îmi joci Căluşu’, că eu ştiu ce-i ăla Căluş!”. De exemplu, ne-am dus la Rădeşti, la Găloi şi a zis: “Bă, eu am fost căluşar ca voi, f-…vă în Paşti pă mă-ta, dacă nu-mi jucaţi!…”. Şi era o ploaie!… Dacă n-am jucat la el în curte trei sferturi de oră până a zis el “Bravo, duce-ţi-vă înainte, că noi murim, şi copiii voştri să ţină dă el în continuare!”.

Câte zile umblaţi?

II: Şapte zâle.

PF: Nu poţi să umbli aşa…

II: Ce, mă, n-am umblat aşa?

PF: Am umblat înainte…. Acuma, numai trei zâle: duminică, luni şi marţi: sărbătorile Rusaliilor. Şi plus joi. E patru zâle. (Dacă mai ţinem joi…) Dacă nu, la săptămână, dumineca.

II: Da’ până acum jucam şapte zâle. Umblam prin sate. La Poboru, la… Dumineca veneam la noi. Să supăra lumea: “Bine, mă, la noi nu jucaţi…?” Da’ acuma nu mai ţine lumea sărbătoare! Luni, marţi… şi miercurea veneam acasă. Înainte mergeam pe jos, acuma ne-am modernizat, avem maşină. Da, pe jos mergeam, mai luam căruţele uneori…

PF: Păi am ajuns şi-n Drăgăşani…

Şi aţi avut succes acolo?

PF: În Drăgăşani, când ne-am dus, a fost şapte căluşuri. Din şapte căluşuri, toate ne-au rămas.

II: Noi am fost Căluşu’ ăl mai tradiţional, ăl mai dă ţărână şi cu portu’ ăl mai autentic. Noi înainte când jucam Căluşul la Scorniceşti, nu ne spunea comuna Oporelu, Scorniceştiu’ eram. Se cam împroaşcă cu noroi în Căluşul tradiţional al fiecărei comune!… Eu cunosc Căluşul de la noi, cunosc Căluşul de la Curtişoara, Căluşul de la Dobrun. De la Slatina s-a băgat câte-un fiecare căluşar ca instructor la comună. La Curtişoara tot aşa e, Căluş tradiţional care bate pintenii. Şi acu’ e acolo instructor de la Izvoare, care-i învaţă Căluşu’ de la Izvoare. Şi a încercat şi la noi. „Bă, fraţilor, lăsa-ţi-ne în pace!”. Că la noi e nea Petrică, ştie fel de fel de jocuri. Am fost la Cerbul de Aur şi am fost împinşi să facem ce n-am ştiut. Şi nu mi-a plăcut. Am fost noi şi cu „Plaiurile Oltului”. Şi trebuia să jucăm toţi. Normal, noi am deschis festivalu’. Un minut am avut şi să facem în minutul ăla ce n-am făcut niciodată!… Dup-aia au intrat ăştialanţi şi apoi am jucat împreună. La Antena 1, ambasadoarea de la Israel strângea obiecte tradiţionale. I-am dat pălăria. Şi ciumagul Mutului. La Coloneşti i-am dat fesul la primaru’ de acolo. […] Domne, dacă vă imaginaţi cine a fost Ilie Martin… Ei zic c-a fost hoţ de fura caii… Domne, nu s-a găsit om… juca pe mese! Ştiu eu – ştiu de la tatăl meu – că era un om de statură mică, da’ avea minte iute. Şi lua de la oamenii săraci şi dădea la oamenii bogaţi. Dar a fost şi-un bun căluşar…

PF: Ba nu, l-a pus şef de Căluş că era bun bătăuş! Da el nu juca Căluşul.

II: Ba… a jucat Căluşul, a fost şi-n Anglia. Nepoţii lui a făcut festivalu’ ăsta. El a fost cel mai bun jucător de la Maldăru. Şi cu Maldăru a fost şi la engleji.

Rămăşagul

Cum se face rămăşagul?

PF: Să duce vătafu’, adică eu, să fie toată lumea acolo şi ne luăm la rămăşag. Eu, ca vătaf, eu fac primul două jocuri. Eu, ca vătaf, le spun la copiii mei cum să facă. Ei face un joc. După ce-a făcut ei, lumea zâce: „Bă, a făcut greşeală!” (că vede toată lumea). Dup-aia, intru eu. Ultima dată când intru eu, le spun: „Bă, v-a luat mama dracu’! Ori voi, ori eu! Din două una!”. Iau ciomagu şi dau. Da’ nu fac treaba asta, ci prin semne. Şi când am terminat Căluşu’, începe poporu’ şi votează. Rămâne Oporelu, restu’ afară. Rămânem noi şi jucăm noi.

II: Înainte să făcea rămăşag. Cine rămâne, îţi tăia betele. Îi lăsa fără bete!

PF: Da, să vorbea: „rămăşagu pă bete”!

II: Acuma cine e mai bun, rămâne în sat.

Făceaţi rămăşag şi pe bani sau pe băutură, ca un fel de pariu?

II: Să făcea. Pă băutură. Pă noi nu ne interesează, ca căluşari, banii. Am făcut şi la Slatina. Acum doi ani dă zâle am fost la Slatina. Am fost la restaurant şi ne-am întâlnit cu cei de la Izvoare. Şi-a zâs ăia de la Izvoare: „Facem un rămăşag p-un butoi dă bere!”. Ne ducem acolo: ăia, numai oameni unu’ şi unu’. Am jucat, noi am rămas cu butoiu’… Ei ne-a strâns mâna şi-a plecat. Da’ noi am rămas la restaurant acolo. Era duminica după Rusalii, la o săptămână. Când a jucat ei, nu le-a dat nimeni nimic. Când am intrat noi, a început să arunce banii şi de la apartamente, dă sus. În momentu’ în care ai jurat, în primu’ rând respecţi cuvântu’ vătafului. Dacă vătafu’ zâce „Te duci acolo şi te arunci în apa aia!”, te duci şi te arunci! Dacă să ia cineva de vreun căluşar sau de steag, – şi asta e ceva groaznic, dacă steagu’ ajunge jos înseamnă că e moarte curată!-…

Jurământul

II: Jurământu să depune sâmbăta când plecăm.

PF: În ziua de Rusalii ne strângem toţi aicea, plecăm în pădure… Până acolo, mai vorbim. La pădure nu vorbeşte niciunu’. Ne uităm toţi la o prăjină care e dreaptă. Prăjina trebuie să fie la 6-7 m. Că dacă Căluşu’ are prăjina mai mare, mai lungă, e cel mai al dracu’. Mutu’ dacă e Mut şi e Mut, să ie la rămăşag. Ăla cu steagu’, să ia şi el la rămăşag. Dacă e steagu’ mai mare, căştigă. D-aia noi când ne ducem acolo, ne uităm, pe care îl loăm? „P-ăsta” [II intervine: atunci să ne filmaţi, şi la încheiere]. Îl tăiem, îl curăţăm şi plecăm cu el acasă. Pă drum venim încoace, vorbim da’ vorbim aşa în şoapte. Când venim acasă, aci e principalu’. Cu icoana în mână, lumânare: juri. Sunt câteva cuvinte care nu se vorbesc.

Şi le spuneţi în gând?

PF: Ălelante cuvinte le spun io.Vătafu’ are nişte cuvinte ale lui care nu le spune.

II: Ăla e un secret pă care îl are de la ta-su al lui şi pă care nu ni-l spune nici nouă. E secret şi-l lasă şi el la un copil al lui. Şi noi căutăm să-l desluşim…

Fiecare pe rând sau toţi deodată juraţi?

II: Toţi deodată.

Pe câţi ani se depune jurământul?

PF: Pe cinci ani. N-ai mers 5 ani, e cam periculos!

Ce se întâmplă dacă întrerupi?

II: Păi a fost unu’ de s-a rugat de noi să nu vină. Şi noi plecam cu Căluşu’ şi el nu se mai putea ridica de pe bancă de la el de la poartă. Noi plecam cu Căluşu’, şi el nimic!…

Steagul

La steag ce puneţi?

PF: Usturoi, pelin, foi dă nuc. Şi ăstea să pun la fiecare, câţi căluşari sunt. Sunt 10 căluşari, pui 12 dă usturoi, 12 dă pelin…

De ce 12?

PF: Păi e problema şi cu lăutarii. Şi ei intră tot în acelaşi jurământ.

Şi ce mai puneţi?

PF: Prosop cusut. Aşa cum am fost la Bucureşti, la Antena 1. Care e cu steagu’, el aduce usturoiu’ şi ălealante. Vine cu ele aicea la mine în curte şi aicea le face.

[Au steag de scenă făcut fără jurământ; pentru Căluşul jucat în sat fac altul, n.n., C.T.].

PF: Duminică pe la 8 puteţi să veniţi să vedeţi cum facem steagu’!…

Şi banii cine îi strânge?

SRM: Banii îi strânge stegaru’. Eu am un caiet şi scriu la fiecare casă cât îmi dă. La terminare, să face socoteala, îi strâng pă toţi: “Uite, bă, atâţia am făcut pă ziua dă azi!”.

II: Strângem banii, vedem să ne ajungă nouă să plătim lăutaru’, că lătaru’ e cel mai scump. Şi ce rămâne, luam o oaie sara când venim acasă… Mergem la o săptămână şi îngropăm steagu’.

La lăutar cât daţi?

PF: La lăutar, cam două milioane pe zi. Trebuie luat şi adus cu maşina. D-aia mergem tot la a 5-a casă, a 6-a, să ne scoatem măcar banii de lăutar…

Îngropatul steagului cum se face?

PF: Sara se face. Să spune că se-ngroapă, da’ nu se-ngroapă steagu’. Eu desfac tot după el, le dau la fiecare, muteşte, – nu se vorbeşte nimic, – la un hotar, la un loc comun între două tarlale. Hotaru’ e aici aprope, la fântâna asta… Acolo, după ce le-am dat la fiecare usturoi cu pelin şi cu foi de nuc, dup-aia eu iau un topor şi cioplesc din steag. Le dau la fiecare câte o bucată din steag. Prima dată asta pe care o iau, trimit unu’ din ei cu usturoi, cu pelin şi cu bucata să-i dea drumu pă apă, să alunge răul. După aia, la fiecare le dau în parte. Primu’ iau eu, dup-aia la fiecare în parte. Atunci eu iau steagu’ şi dau cu el dă pământ. Şi fiecare să-mprăştie. Nu vorbeşte niciunu’. Şi dup-aia când ne-ntâlnim pe drum: „Tu de unde vii?” „De la Bucureşti” sau „de la Piteşti”…

II: … Nu ne mai cunoaştem.

PF: Şi atunci ne strângem toţi şi atunci venim acasă cu lăutari cu tot, facem masă, dacă facem masă. Să-mparte banii, dacă rămâne după ce am dat la lăutari. A rămas bani, dă bine, dacă nu, nu… Io am venit şi cu 25 dă bani acas’. Era o dată… două zâle n-am jucat nimic din trei, dă ploaie!

Căluşul alungă răul din curte

Ce pune lumea când vă aşteaptă?

II: Pune usturoi, pelin şi foi dă nuc şi cu sare.

Şi ce faceţi apoi cu ele?

II: Le ia proprietaru’ care le pune. Şi le foloseşte pentru vite, pentru ei, ca să mănânce. Dă boli. Când te doare capu, iei usturoi. După ce le joacă Căluşu’, zice că aruncă răul din curte. Îl pune acolo în mijloc, aduce sarea unde îşi ţine Mutu’ lucrurile şi noi îl jucăm şi după ce îl jucăm, cine îl ia, plăteşte la Mut ce plăteşte, – acolo un 10 mii sau cât o plăti -, că e jucat şi-l foloseşte pentru vite… Cică alungă răul din curte. Aşa am pomenit…

Ultimul joc în fiecare curte, cum se desfăşoară?

PF: Hora mare.

II: Să prinde toată lumea care a stat pă margine, iar copiii (intră, n.n., C.T.). Care vrea şi are copii până-ntr-un an-doi şi vrea să-i joace, îl dă la un căluşar, îl pune jos, îl joacă şi zâce că e scăpat de toate bolile p-un an. Toată lumea dă pă margine joacă hora. Cei care au copii mici şi-i jucăm nu se mai îmbolnăvesc de friguri, nu mai răcesc. Îi jucăm, îi călcăm…

Câte zile se ţin Rusaliile aici în sat?

II: Acu’ se ţine o zi… Înainte se ţineau 3, 4, şi o săptămână. Acu’ nu se mai ţine. Mai ţin luni unii…

Şi nu-i ia din Căluş?

II: Să dea Dumnezeu să-i ia, să-i sărim!

PF: Aicea e un jurământ, aicea noi când facem hora – da’ acu nu se mai ţine cont – dă veneau fete, eu nu lăsam pe căluşar să pună mâna pe fată. Dacă vrea să joace fata, punea mâna pe bete. Că multe sunt păguboase. Face rău căluşarului.

II: Acu un an aveam un căluşar. Cum trecea la deal după ce făceam repetiţia, îl vedeam cu ea la poartă, cu fata în braţe. Cum treceam la vale, îl vedeam cu fata în braţe. Îi spui lu’ vătafu, lu’ Petrică: „Bă, vezi că ăsta nu şade la un loc!”. Şi zice: „ei lasă…” I-am spus lui: „Bă, vezi că tu depui jurământu’…”. Cum a depus jurământu’, a terminat…”Băi, ce-ai făcut?”. „Fi-mi-ar capu!…”. Bolnav… A început să vomite, ameţeşte, îl doare capu’ până cade jos din picioare. Până nu l-am jucat şi l-am întors de pe o parte pe alta, nu a mai putut face nimic. Asta e damblaua! Noi ne observăm între noi.

Au fost luaţi din Căluş şi alţi oameni din sat? Cum se manifestă când sunt luaţi din Căluş?

II: Ei… păi începe să urle pe câmp… pleacă pe câmp…”Hălăi-şa!, hălăi-şa!…” şi fuge… Dacă scapi înaintea lui, îţi dă şi-n cap… Pă urmă să strâng mai mulţi oameni şi strigă. Ce spun eu acuma sunt întâmplate… şi jucate! Au luat şi animale din Căluş. La Mogoşa, peste sat, a murit şi-o femeie. Deci n-a avut cine s-o joace, nu se ştia ce a avut şi-a murit.

Din ce cauză?

II: Că muncise de Rusalii…

Şi animalele, de ce?

II: Că munceşti cu ele şi se-mbolnăvesc. Ta-su al lui [arată spre Petre Feraru], când făcea repetiţie, ne spunea: „Care sunteţi însuraţi, care aveţi cutare, ‘nainte c-o săptămână să jucaţi în Căluş, nu vă duceţi în casă cu femeia! În săptămâna de Rusalii n-aveţi voie să vă culcaţi cu femeia! Dacă nu, v-aţi terminat!” Niciunu’ nu s-atingea de femeie sau de pretenă, ce-avea. A încercat tot aşa Gică şi-a fost să moară la trei zile. L-a bătut cu ciumegele. Chinuieşte-te două zile… L-am bătut şi l-am jucat şi şi-a revenit.

L-aţi scos din ceată sau aşa îmbrăcat cum era?

II: Aşa îmbrăcat cum era: da’ două zîle l-am chinuit…În ’56-’57, asta.

Cine îi pedepseşte pe oamenii care au lucrat?

PF: Dumnezeu. Că noi când depunem jurământu’ aici în curte, vătafu’ de Căluş stă cu faţa la cer. Numai acolo este ochii şi gândurile. Şi el spune în gându’ lui ce are de spus, iar noi, tot la fel, ne luăm după el. Când se uită el în sus, ne uităm şi noi. Se-nchină dânsu’, ne nchinăm şi noi. Ce face dânsu’, facem şi noi.

Cât timp sunt periculoase Rusaliile?

II: Până se-ngroapă steagu’. Până joia viitoare, cum ar veni…

Aţi făcut vreodată vindecare?

II: În alte localităţi, aicea nu s-a întâmplat.

Şi cum se face vindecarea?

II: Noi trebuie să sărim peste om de 11 ori să treacă toţi căluşarii peste el, să pună picioru’ pe el. Ca la jurământ, jucăm toată suita de jocuri…

Şi gazda ce dă?

II: Plăteşte.

PF: Pune o cană dă apă. O culc jos frumos şi dup-aia eu le fac semn. Dau ocol după ea, îi fac cruce cu picioru de trei ori, dup-aia saltă steagu’ sus. Dup-aia, după mine toţi, o sar şi-i fac cruce. După ce am terminat toţi cu rându’, eu am pus mâna pă steag, l-am săltat în sus, m-am dus la respectivu’ care e culcat, l-am pus în fund, îi dau usturoi de trei ori să mănânce, apă de trei ori, îl iau în braţe, îl salt în sus şi pleacă.

II: Toţi căluşarii care o-nchină, să fie curaţi! Dacă nu, nu se bagă.

Şi înainte de ’89 când trebuia să mergeţi la lucru de Rusalii, cum făceaţi ?

PF: Păi înainte cu o săptămână vorbeam cu şefu’ meu. Îi spuneam, „Mă, şefu’, uite care e treaba: în loc de 8 ore, îţi lucrez 12 ore. Eu sunt vătafu’ Căluşului!”. El îmi aproba. În caz dă ceva, el făcea pontaju’ pă zâlele astea care le lipseam. Da’ eu orele le lucram înainte.

Nu aveaţi probleme cu poliţia? Nu se făcea campanie?

II: Nu te lua nimeni, nici secretar, nici şef dă partid, nici poliţai, nici primar! Că lumea-i credincioasă pă la noi. Ştiau regulamentele. Eram odată la Poboru cu Căluşu’. Şi a venit şefu’ de post, poliţaiu’: „Bă, o vezi p-aia d-acolo?” Cine era aia? Era nevasta poliţaiului. „E bolnavă, ia-o în braţe!”. Şi dup-aia, p-a primarului. Le-a loat Mutu’ pe toate în braţe, le-a strâns. Şi peste o juma’ de oră nu mai aveau treabă, nu mai era bolnave!…

II: În regimu’ lu Ceauşescu era şef contabil ajutoru’ de vătaf, ajutoru’ lu’ taică-so. Cum a fost Ritu primar, era căluşar. Cum a fost tata primar, şi el a fost căluşar. Nu s-a-ntrerupt Căluşu’. Ne dădea primaru’ autorizaţie. Era 28 de lei taxa la directoru’ de cămin. Sâmbătă sara, după ce depuneam jurământul, ne duceam la sfat ca să ne vază şi pe noi, „Că de ce plecăm din sat?”. Ne-a ţinut acolo că nu ne dă autorizaţie până n-am jucat la fiecare.

Mutul

II: Când facem acolo demonstraţie cu bărbieritu’ să vedeţi cum este… Lumea moare la festivaluri….

Şi faceţi în fiecare curte?

PF: Numai la care plăteşte mai bine. Două – trei case, să ne mai odihnim.

II: Mai vine cu roaba, cu câinele… Eram odată în Poboru… Când ne-am dus în curte la om, ne-am apucat să jucăm. El dă colo, ca Mut, ce-a făcut? Era unu’ cu o macara. El s-a suit pă macara. Şi ce-a făcut, că mi-e şi ruşine…El a apucat cablu’. Şi omu’ n-a mai putut: „aoliu, aoliu!!!” Când colo, a apucat cablu’. S-a suit pă casă sus şi-anceput să împropietărească. Şi el a văzut că e iarbă jos. Fir-ar al dracului, de la 5 -6 metri a sărit jos, d-acolo a sărit. În picioare a sărit! Io am plecat, am fugit după salvare. Da’ el, în picioare, n-avea nici pă dracu’. Tot Mutu’ ăla şi-a dat o dată drumu’ de pe casă direct în găleata cu apă dă jos.

IC: Mutu’ practic ajută tot Căluşu’. Când face Mutu’ câte-o figură de-a lui, toată lumea e cu ochii pă el. Şi căluşarii să mai odihnesc în timpu’ ăsta. Şi el e ca un fel de ajutor.

Pe cine puneaţi Mut?

IC: P-ăla care e mai zavistios, adică mai comicăros…

Cam ce glume face Mutul?

IC: Se suie pe o casă, pe acoperiş sus şi zice că împroprietăreşte lumea cu pământ. Ăluia îi dau atât, ăluia atât…

Şi înainte?

IC: Tot aşa.

Cu femeile?

IC: Da… mai ia câte o femeile în braţe. Zice că e bine să te ia Mutu’ în braţe, că nu mai te-apucă crizele. Da’ multe fugeau că e urât. Îşi pune o mască d-aia pe figură… Are o sabie mare. Cu aia dă pă marginea drumului să se dea lumea la o parte, să aibă loc să joace căluşarii. Câteodată mai ia şi bătaie. Adică îl întreabă vătafu’… Mutu zice: „Io sunt vătafu’!’ “. Şi vătafu’ Căluşului zice: „Bă, dacă eşti tu, câţi căluşari ai?” „Atâţia.”. „Păi ia numără-i, mă!”. Şi Mutu’ îi numără: „1,2,5,7…”. „Bă, cum 2, 5, 7? Ai unu’ lipsă!”. „Păi cum îl cheamă?” „Antonică. Băi, zice, dacă tu ai plecat cu zece căluşari, unde sunt, că tu ai nouă?!”

„Ăsta nu e joc care să moară, ăsta se adaptează. Îl facem şi pă rachetă, şi pă ozeneu!…”

II: Jucăm şi după maşină, îi dăm ocolu’. Ne dă bani şoferu’. Sau autobuz, ce-o fi…Câte autobuzuri cu oameni au venit, au oprit să le facem Căluşu’. Să dă şoferu’ jos, le dă ce le dă la lăutari şi facem, ocolim, jucăm tot autobuzu’…

Dar de ce jucaţi autobuzul sau maşina?

II: Să aibă noroc…Să nu-i prindă controlu’!…