O „vedetă” în festival
File de jurnal (Caracal, 2 iunie 2007) –
Narcisa Ştiucă
Soare fierbinte de iunie la Festivalul Naţional „Căluşul Românesc”. Prima zi de concurs, cea pe care gazdele au rezervat-o evoluţiei scenice a celor câteva formaţii invitate. Cunoştinţe vechi: „Dunărica” din Năsturelu – Teleorman (cu licenţe spectaculare ce stârnesc vii domentarii), Stolnici – Argeş (cu un vătaf tânăr şi dinamic, urmaş al „inegalabilului Petre Măsală”), Frânceşti – Vâlcea (cu pantomime şi figuri acrobatice îndelung aplaudate de public), Costeşti – Argeş (un grup de adolescenţi dezinvolţi şi eleganţi) şi Giurgiţa – Dolj…
Am impresia că auzul îmi joacă feste. Întreb pe ceilalţi membri ai juriului: „Da, ei sunt! Doljenii! Chiar din Giurgiţa? Giurgiţa aceea? Incredibil! Dar parcă pierise Căluşul acolo!” Până să se stingă nedumeririle noastre, pe scenă urcă un grup de căluşari vârstnici cu mişcări aspre, tărăgănate şi cu un îndemn molcom care parcă aşteaptă să se adune „de dincolo” toate energiile dansului ritual: Hăăăi-şa, hăăăi-şa… Hăăăi-şa-şa-şa!
Nimic din iuţeala aprigă a celorlalte grupuri: căluşarii se prind de brâiele roşii, late doi câte doi şi fac paşi sincopaţi, poticniţi parcă, sub privirile încruntate ale unui bărbat mărunt şi plăpând care, din când în când, le comandă de pe margine izbind furios cu ciomagul în podeaua scenei: vătaful. Cel mai bătrân vătaf pe care l-am văzut vreodată jucând Căluşul: Nicolae Veleanu (născut în 1922, scrie în foaia de participant!)
Sensul jocului, ritmul şi chiar melodiile de joc se succed alene, cu pauze în care, aflaţi pe scenă, par mai stângaci decât şi-ar dori. Paşii par a fi cu totul simpli, apăsaţi când pe călcâi, când pe vârf, cu legănări greoaie înainte şi înapoi. E dans şi parcă totuşi nu e: mişcările sunt aspre, fruste, pline de aluzii lascive aşa încât noi, membrii juriului, nu mai avem ce nota: privim încordaţi căci nu mai contează nici sincronizarea, nici „figurile”, mişcările şi ornamentele, nici inovaţiile, ci doar mesajul, acel limbaj cu totul arhaic al trupului pe care îl descifrăm anevoie.
Apoi sub ochii publicului înmărmurit, vătaful ordonă fulgerându-i din priviri să iuţească ritmul mai mult, tot mai mult, până când ridică în aer braţul bătrân şi tremurând, împungând cu ciomagul spre cer şi apoi prăvălindu-l poruncitor spre ei: un căluşar cade şi trebuie ridicat. Pantomima – pe care o ştiam comică – se derulează cu aceeaşi lentoare solemnă, sacerdotală: bărbatul care a jucat până la epuizare pare să cadă în transă:, arată a fi posedat de spirite rele, se scutură şi dă ochii peste cap, apoi parcă alungă vedenii agitându-şi mâinile şi picioarele, aruncându-şi fesul roşu de pe cap şi voind parcă să lepede straiele de căluşar… Tovarăşii lui se reped şi îl închid în cercul magic al jocului la un alt semn imperios al vătafului. Stropit cu apă şi atins cu „ciocul” (un iepure împăiat) în punctele vitale, într-un târziu, buimac şi vlăguit, căluşarul se ridică şi reintră în şirul dansatorilor… Publicul (şi juriul) răsuflă uşurat ca la izbânda unei vindecări veritabile a celor luaţi de Vântoase…
Încă două pantomime cu gesturi explicit sexuale (ce ascund, am citit undeva, conotaţii de fertilitate) se succed în acelaşi chip. Evoluţia giurgiţenilor se încheie după mai bine de jumătate de ceas, timp în care nimeni nu s-a clintit de sub soarele torid, nimeni nu a părăsit platforma de beton încins; doar ici-colo scâncetul câtorva ţânci speriaţi de „ciocul” de iepure împăiat pe care cel mai ghiduş dintre căluşari îl iţea spre ei…
Aplauzele ce nu mai contenesc par a fi o descătuşare după încordarea la care privitorii au fost supuşi: scenele, momentele, fiecare gest şi fiecare pas sunt îndelung comentate, femeile se îndeasă spre ieşirea scenei să capete pelin şi usturoi de la căluşari. Nu mai suntem parcă la festival: printr-o stranie, măiastră volută a timpului, bărbaţii din Giurgiţa ne-au amintit că încă putem „cădea sub puterea Rusaliilor” căci timpul fatidic abia se încheie dar şi că, iată, vigoarea apăsat bărbătească a dansului, gesturile hieratice ale căluşarilor le pot ţine departe de noi: totul este să credem în ei!
„Da! – spun colegii mei de juriu (unii dintre ei, căluşari din vetre vestite, alţii, maeştri coregrafi de decenii întregi) – da! ăsta e Căluşul!” Rămân pe gânduri, stăpânită încă de magia ritualică, dar şi contrariată de un gând care îmi încolţeşte în minte: „Bine, dar suntem la festival! Ăsta a fost un spectacol!”
Târziu, în noapte, când şi ecourile recitalurilor se sting, îmi revin în minte atât consideraţiile lui Andrei Bucşan despre punerea în scenă a dansurilor cu substrat ritual, notaţiile întotdeauna suficient de concise şi de pătrunzătoare încât să-ţi stârnească dorinţa de a cerceta mereu Căluşul pe care le-a formulat Mihai Pop în cele două studii despre Bârca şi Giurgiţa, cât şi descrierile de o acuitate analitică absolut uluitoare rezultate din cercetările de o viaţă ale Ancăi Giurchescu. Apoi, dintr-o dată am revelaţia: toţi trei au participat în 1958 la înregistrările din Giurgiţa! Trebuie să merg acolo!
***
Acesta este primul episod al întâlnirii cu grupul de căluşari din Giurgiţa, vatră pe care profesorul Mihai Pop şi cercetătorii Institutului de Etnografie şi Folclor au făcut-o celebră după înregistrările din vara anului 1958. Citisem şi furnizasem – ca bibliografie fundamentală – studenţilor şi colaboratorilor mei cele două studii ale profesorului şi vizionasem în mai multe rânduri filmul păstrat în arhiva prestigioasei instituţii. Acum era momentul întâlnirii cu această legendă vie, un moment pe cât de nesperat, pe atât de tulburător.
Imediat după încheierea evoluţiilor i-am căutat pe căluşari şi am făcut cunoştinţă cu ei. Prima întrebare care mi-a încolţit în minte am şi pus-o oarecum brutal, ireverenţios: „Mai trăieşte cineva dintre cei care au fost filmaţi în ’58?” – „Da, io!” – a răspuns vătaful cel bâtrân scoţându-şi pieptul înainte ca un oştean vajnic. „N-aţi întrerupt niciodată Căluşu’, aşa-i?” – „Nu! Cum era să-l întrerupem?! Au încercat ei, da’ ne piteam pe după garduri, ne ascundeam când veneau şi tot umblam, că lumea atâta aşteaptă!”.
Am stabilit imediat o întâlnire pentru vara următoare, având promisiuni ferme din partea directoarei căminului, doamna Mihaela Tomescu, că ne va sprijini în cercetarea care neapărat trebuia să aibă loc de Rusalii la o jumătate de veac de la investigaţiile profesorului meu!
Cea de-a doua întâlnire s-a petrecut, aşa cum hotărâsem, în sâmbăta Rusaliilor (14 iunie 2008), zi încărcată cu maxime potenţe sacre. Întreaga aşezare părea aţipită sub soarele de vară timpurie, dar miresmele care răzbăteau în tihna răcoroasă a grădinii familiei Tomescu ne spuneau cu totul altceva: se pregăteau ofrandele pentru cea mai mare sărbătoare a morţilor, Moşii de Vară. După un scurt popas şi o trasare rapidă a strategiilor împreună cu Mihaela Tomescu şi Ionel Garoafă, maestru coregraf la Ansamblul „Maria Tănase”, am pornit către casele căluşarilor împreună cu Laura Ioana Negulescu, Monica Beatrice Bercovici şi Elena Şulea (asistente de cercetare la Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”).
„Am crezut că nu mai veniţi…” – ne-a spus unul dintre ei, ca şi cum întreg anul ne-ar fi aşteptat doar pe noi. „Ei, cum aşa? Păi cuvântul căluşeresc se ţine, nu?” – aşa s-a risipit orice umbră de inhibiţie. Ni s-a confirmat ceea ce aflaserăm şi telefonic, anume că jurământul „se pune” la miezul nopţii undeva (într-un loc ales de vătaf dar încă nedivulgat), pe malul bălţii de la marginea comunei şi că a doua zi, nu foarte devreme, vor porni prin Giurgiţa, apoi, neapărat vor merge la Cerăt. Unii ar fi vrut să meargă şi la Segarcea, poate şi la Goicea Mică, dar încă nu erau hotărâţi atât din pricina stării de sănătate a vătafului, cât şi din lipsa unui mijloc de transport. Un lucru era cert: aveau să meargă din nou la festival!