Relatări şi naraţiuni despre obiceiul Căluşului

_{[Înregistrate de Laura Ioana Negulescu, Monica Beatrice Bercivici şi Ileana Benga, transcrise de Laura Ioana Negulescu]}

 

Sâmbăta Rusaliilor

„S-au întîmplat evenimente dîn astea, că s-a-mbolnăvit cîte un om, cum e la noi obiceiul că vinerea, în vii, nu se lucrează. La vie nu să duce nimeni. Da’ la Cezieni nu să lucrează. Că bate piatra, că măneşte viile… Să ţine şi acuma. Eee, mai e cîte unul care nu are timp, şi care nu e locatar. Sau acu de Rusalii, de exemplu. Ieri, nu s-a lucrat, e Sîmbăta Rusaliilor. Stai acasă, uite, dă taină, te întîlneşti… cu aia… unu spune una, unu alta… fiecare… Se fac colaci, am împărţit cireşe, ouă fierte. Pentru morţii de-i avem. Şi dîn moşi-strămoşi. Că io nici nu-i cunosc pe ai lor pe toţi, că nici ei nu mă cunoşteau. La Cezieni nu să face colivă decît la zilele… Cum e Sfîntu’ Gheorghe. Începînd cu Sîntoaderu’ care e primu’ cînd să face, toţi care îi cheamă Tudor, Teodora, se face colivă. Vine Sfîntu’ Gheorghe se fac colive. Vine Sfîntu’ Constantin şi Elena, se fac colive. Vine Sînpietru acuma, cînd sînt zilele ăstea… şi pune numele se face colivă pentru morţii respectivi, pe care îi cheamă aşa, nu în general. /…/

La noi nu se duce în Duminica Rusaliilor în cimitir, la noi se face Sîmbăta Rusaliilor. Duminica e zi de bîlci.”

(Fane Stoicănescu, n. 1935, Lucia Maria Stoicănescu, n. 1933, Cezieni, iunie 2006)

Ielele

„Unii ziceau că treceau ca lăutarii noaptea prin aer, dar nu le vedea nimeni. Unii ziceau că zăngăneau ca banii, alţii spuneau, ca clopoţeii… Cel care se zice că le auzea trebuia să nu mişte, acolo să încremenească, chiar dacă să apuca să strige, trebuia să nu răspundă, să nu cînte cu ele sau să strige după ele sau să dea cu ţărînă sau cu bolovani… Te ia şi te duce unde vrea, te duc şi te strîmbă, pocesc!”

(Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august 2006)

“Tot în legătură cu treaba asta, ia spuneţi dă ăla care, cum să vă spun? La noi, ia spune cum, Şoimanele? Cum le spunea? O fină de-a noastră… a fost paralizată, da’, ia spune, cum erau nişte duhuri necurate, care mergeau şi cîntau…” ; [“Tatăl meu, era servitor la Principesa _{[Principesa Maria Brîncoveanu a avut conac, moşii şi a locuit la Cezieni]}, cu trăsura cu cai. Îi ducea unde vrea. Aşa… Şi cînd a venit, era iarnă, zăpadă, a pierdut o pătură din şaretă. Dîn trăsură, nu din şaretă. Şi a venit acasă, cînd a văzut: nu e pătura! Pune caii imediat şi pleacă după pătură. Noaptea. La 12 din noapte, în Valea Frăsinetului, acolo… Unde e fîntîna aia, mamă, cu troiţă” – F.T.] “… la lăstari… [toate vocile ne explică unde, n.n.] [“după calea ferată, încoace”- F.T.] “în valea aia”, […acolo… Tata a oprit căruţa la fîntînă. E o energie negativă acolo… şi a auzit: tot felul de muzici, tot felul de tobe, dă orişice, toate instrumentele care să cîntă din ele, cîntice dă fantome în timpul dă astăzi” – F.T], [“Da.” – voci]. [“Da’ alea erau Şoimane pă timpuri. Şoimane, aşa să spunea. A stat tata acolo, la tufanu’ ăla mare, a oprit caii acolo… – F.T.] “şi-acuma e acolo” [“da’ e şi-acuma acolo – şi a stat acolo pînă s-au dus, au trecut. Dacă le deranjezi te blesteamă. Da’ el, n-a vorbit nimic. F.T.] “Şi-a aprins ţigara şi le-a înjurat: Ptiu, f..- vă nu ştiu ce, le-a zis. Şi cum, ce i-au zis ele?” … [“A zis: Ai să te duci acasă, ai să găseşti fata bolnavă…. I-a luat… copilului, i-a paralizat mîna“- F.T.] –

(Constantin Trăistaru, n. 1978, Florica Trăistaru, Cezieni, Jud. Olt, iunie 2005)

„Tot de la bunica mea ştiu – deci chiar dacă am citit – credeţi-mă că ştiu de la bunica mea, pînă să citesc, deci în momentul în care am citit am zis: ia, uite, bă, că bunica, săraca, ştia ea ceva! Îmi spunea că vin aşa, într-o ceată mai mare pă cer, sînt îmbrăcate aşa în nişte straie mai rupte, deci nu, normal, ca noi, aşa… Şi că erau însoţite de fluieraşi, dă trîmbiţaşi, dă… Să puneau pă undeva şi mîncau… Zice: Maică, vezi, unde-i iarba pîrjolită să te fereşti de-acolo, acolo au mîncat Ielele noaptea! Am fost în pădure, nu am întîlnit aşa ceva, nu pot să vă spun… dacă să-ntîmplă ceva cuiva, dacă ar trece pe acolo, pe unde să presupune că ele ar poposi noaptea şi ar mînca. Ele acum sînt, săptămînile astea. Se petrece toată această acţiune, cu Ielele. Dacă spiritele morţilor sînt încă pîntre noi, dacă nu s-au dus acolo unde le e locu’… Noi, vedeţi, de aia se împarte mîine, şi azi s-a-mpărţit de dimineaţă. De aia să-mparte, să le dăm acolo mîncare să tacă. Să stea cuminţi în banca lor. Dar Ielele, nu… Cum să spun, să folosesc un termen aşa… Sînt mai şmechere! Şoimane, Iele sau Rusalii este acelaşi lucru. Vîntoasele, nu ştiu, dar cred că s-ar potrivi şi termenul de Vîntoase… Sînziene sînt altceva… nu, îmi scapă… Dar să revenim la Şoimane… Şoimanele, dacă nu mă înşel, de la nişte bătrîni am auzit, cu ani în urmă, că jocul lor se numeşte – ia, uite, că-mi scapă termenul! – Lioară, nu! Este o floare… Îmi scapă acuma, nu pot să mă concentrez să vă spun… Păi, în cîmp, aceeaşi chestiune cu iarba pîrjolită. Nu se prea apropie de locuinţă pentru că lumea, cei care mai ştiu încă, mai pun, io ştiu, schelete, cap de mînz, deci, fără… să fie putrezite… Îl agaţă colo, undeva în grădină… Tot aşa, să ferească de Iele. N-am văzut dacă se mai pune acuma, dar vă spun de la cei în vîrstă, că spuneau că puneau aşa ceva în grădină, să nu vină Ielele peste…

(George Ghiţă, a lu’ Porumbelu, n. 1955, Osica de Jos, iunie 2006)

 

„Undeva între pădure… De multe ori, treceam cu vitili, era aşa, cerc mare şi era mai umbră şi zicea: Uite, mă, aicea iar a jucat Ielili! Şi mă uitam, zic: Mă, ce vedem acolo? Şi era jucat aşa chiar cum joacă cineva şi pă iarbă bătită şi cerc mare aşa. Uite, aici iar a jucat Ielele!”

(Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august 2006)

Vătaful

„El e nepotul meu, sînt moş la copiii lui… Aveam un spectacol aicea, spectacol-spectacol, în toată sinea – ei joacă mai mult la Căluş – ăştia mari: el, el, el, el… Să vă spun eu ce este aicea… Mi s-a părut mie, în timpul dansului, că nu joacă el la capacitatea… Şi m-am dus în timpul dansului către el – eu, ca vătaf, am voie să mă plimb pe scenă, la orice… – m-am dus şi-am ridicat băţu’ să-i dau în cap şi-am zis: Dacă nu joci, fii tu al dracului!… Aşa i-am zis, în timpul dansului… Turbam atunci!” (Teodor Ţenea, n. 1967, Cezieni, martie 2005)

Mutul

„De exemplu, Mutul nostru are masca de la nea Costică, o mască făcută din moş, adică, un nas mare, ochii, boabe de fasole, barba aicea, cu totu, păr… deci o pune pe cap să nu se vadă faţa. [Mutul nostru a luat numai premiul I la Caracal, la Muţi, Niţu Constantin] Are sabie, capră – [asta este cu ce trăia el, e un om sărac, un biet amărît…, Niţu Constantin]… La Rusalii, atuncea, iau un ied şi-l tai şi mă roagă Mutu: Mă, îmi dai mie pielea aia de capră? – Bă, îmi dai bani ca s-o dau. Şi el vine cu 10 lei sau 10000 şi o ia, o pune la uscat, îi dă cu sare şi o lasă la soare şi o coase frumos pe burtă, [o umple cu paie şi îi dă o formă de căpriţă şi cu aia o pune acolo cînd sparge oala, cu ea vorbeşte, nu vrea să stea, o jumuleşte… Niţu Constantin]”

(Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august 2006)

 

Puterea jurământului

„Nu cred, hai să-ţi spun un alt paradox, Căluşul mie nu mi-a plăcut, nu l-am simţit. Mi s-a administrat intravenos, forţat. Datorită credinţei, uşor uşor am ieşit din ele [ritualuri, n.n]. Cînd povesteau bătrînii satului, neavînd o cultură, credeam cu tărie, că lumea e frumoasă, şi viaţa e ca un basm. Mirosul specific de primăvară. Copiii nu participă la îngroparea Căluşului. La un singur jurămînt am participat. Era chiar muchia de cuţit, atunci cînd eu îl cunoscusem pe Nichita [duhovnicul, n.n.].

Am făcut jurămîntul, muteşte, cu pelin în gură, cum se face, nu voi spune în veci locul, pentru că am jurat… Cînd vei jura, nu te jura nici pe cer, nici pe pămînt, iar de te vei jura, ţine-te de jurămintele tale…

E punctul meu de vedere, nu dau înapoi, stau lîngă ei, îi ajut cu ce pot… Eu păstrez echilibrul meu… [De ce îi ajuţi? n.n.] Pentru că fac parte din această umanitate. Şi din această comunitate. Te ajut şi pe tine şi pe oricare, sîntem fraţi, egali în faţa lui Dumnezeu… Sînt dator comunităţii în care trăiesc să-i duc mai departe şi e bine să duci într-un mod nealterat, şi fără floricele, tradiţia, o spun aşa cum e, dar în sufletul meu… cred şi îmi spun şi părerea mea acolo unde mă aflu.”

(Costantin Trăistaru, n. 1978, Cezieni, jud. Olt, 2005)

Maeştri şi discipoli

“Noi avem toate figurile care s-au jucat şi le-am învăţat din generaţie în generaţie… Ore întregi am stat, am luat o bere acolo, a tăiat o găină… Am stat două zile pentru un pas. Ne arăta moşu’ atît şi după făcea: «Veniţi mîine.» Şi a doua zi te duceai iar, iar bere, iar tăia moşu’ găina, iar începea, stăteai toată ziua. Făcea moşu’: «Băi, gata pentru astăzi. V-am arătat destul, vă mai arăt trei paşi mîine.» Iar începea, dăi, dăi, dăi! … «Gata, ajunge!» Ia-l pe Dodu, bagă benzină, du-te la moş. Noi îi spunem nea Tină (Constantin Marcu din Bondrea, n.n.); are 79 ani, noi jucăm pe dreapta, pe piciorul drept, el e singurul care joacă pe stînga, n-am văzut pînă acuma să joace pe stînga altcineva!”

(Ionuţ Ghican, n. 1977, Ştefan Chesnoiu, n. 1970 – Cezieni, Rusalii, 2004)

Rămăşagul

„Ştiţi cum era? Cînd să întîlneau Căluşurile, deci Seaca şi cu Albeşti, făceau Rămăşag, se luau la întrecere! Să rupeau hainele după ei, betili, în joc. Şi care erau mai buni, ăia rămîneau în comună. Restu’ plecau. Dacă ne întîlneam aicea două echipe de Căluş, începeau Muţii, să îmbrînceau, să făceau, să strîngea lumea şi jucam… Şi care e mai bun la joc rămîneau. O oră, două, pînă cedau unii. Cine cîştiga voia toată costumaţia să o ia după tien, deci îi dezbrăca, le lua betili şi [Era dezarmaţi – intervine Niţu Constantin] „Să ai o figură în plus faţă de ceilalţi din Căluş, tre’ să ai cîteva mişcări mai separat. Acolo, în centru la Caracal, ne întîlneam cu căluşari: Ia, mă, poţi să faci ca mine? Pot să fac ca tine? E o ambiţie între căluşari. […] În parc acolo, mai într-o parte, mai retraşi, să nu ne vadă. Sau chiar dacă sînt mai mulţi acolo, io învăţ pe băieţi: Bă, vinee, nu mai facem p-asta!“”

(Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august, 2006)

Îngropatul Căluşului

„Se rupe prăjina, marţea, cînd îngropi Căluşul. După ce terminăm Căluşul, Căluşarii, Mutu, mergem acolo undeva, să fie noapte, să nu ne vadă nimenea, la un lac, o băgăm, o rupem, nu vorbim nimica, o rupem şi de-aicea… Fugim… Şi ne întrebăm: De unde veniţi? – Ăăă, de la nuntă! Şi fiecare ia o bucată din prăjină şi restul o aruncă în apă, că e bun că plouă. Că dacă nu plouă, cum a aruncat prăjina cum plouă. Se aruncă undeva unde nu poate s-o ia nimeni să se folosească de ea.”

(Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august 2006)

 Luatul din Rusalii

„Pă mine sau familia mea nu poa’ să mă ia din Rusalii. Păi, n-are cum, odată ce io joc Căluşul cu el [cu fiul, n.n.] şi nevastă-mea e cu mine în casă şi n-are cum! Doamne fereşte, dacă io ştiu?! Pot s-o salvez!”

(Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august 2006)

„De exemplu, vă spun un caz, ăsta-i unic, dvs. ştiţi, o biată fată nu avea ciclu menstrual. Şi mamă-sa a încercat, în dreapta, în stînga şi a dus-o la doctor. Şi doctoru i-a spus: Mai încearcă şi pe la babe că eu nu reuşesc! /…/ Şi în momentul cînd s-a văzut în faţa Mutului, a avut o stare de zguduitură, de zgîrcitură a trupului, [spaimă d-aia – adaugă Ilie Păun]… S-a văzut înspăimîntată de prezenţa Mutului, cînd ăsta a atins-o şi cu sabia şi cu falusu’ şi aşa, fetii i s-a declanşat…”

(Niţu Constantin, n. 1944, Poboru, august 2006)

Vindecarea prin Căluş

„Şi mai este luni, şi marţi că aşa s-a întîmplat fiindcă a lucrat o femeie, aici demult, spunea maica mare, vorb-aia, a rămas amintire, o fi apucat ea… Da’ spunea că a apucat dă a făcut, nu’ş ce-a făcut marţea. Şi a luat-odin Căluş. Pînă nu i-a jucat Căluşul, nu şi-a revenit. Căluşarii ăştia, e duc şi ei. Joacă şi ei acolo. În zilele noastre a fost mai apropiat la Stoeneşti la o verişoară a ei. A zis că s-a apucat să înceapă o dantelă, cum e mîine, lunea. Ăştia e foştii Căluşari care a fost atunci la Stoeneşti. Şi a fost nea Coteţ ăla bătrînu’, el a fost. Nu mai e nici unu’. Au murit toţi. Ea zice că a vrut să înceapă o dantelă. Şi a luat-o dîn Căluş. Da’ io am văzut că prin oraşe să spală rufe mîine… Da’ la noi, nu se pune mîna… Că zice că aruncă d-ăsta în apă… şi speli… Pelin… Da’ nu… Şade jos şi cade jos în pat şi cică bîţie aşa, ca un fel de anemie aşa… Şi începe să zică: Hăi şa! Hăi şa! Păi am fost eu la vară-mea aia de la Stoieneşti. Că a venit primaru’ d-acolo dîn sat dă la ei de la Stoieneşti, şi a venit, zice… A venit la miezu nopţii… Zice: Nea Fane! Zic, ce să fie? Credeam că ai noştri pe la Dobrosloveni, p-acolo… O maşină la poartă, a ieşit Fănel, zîce … Pă timpul lui Ceauşescu, sînt vreo 30 şi ceva de ani… Erau aicea copiii, erau la şcoală, cam prin anii în jur de ’70, ’72. M-a luat pe mine, şi a luat şi pă lăutaru ăla. Şi doi Căluşari, cine o fi fost cu el. Nu, întîi i-a luat pe ei, şi după aia a venit la mine. I-a dus pe ei şi a jucat şi i-a adus pe ei şi m-a luat pe mine şi m-a dus acolo la ea. Şi acolo, cînd m-am dus: De ce mă chemaşi, mă fată, zîc? Păi, zice: Tu nu ştii că mă luă din Căluş?Păi cum te luă din Căluş? Ce ai lucrat tu? Păi, zice – asta a fost marţea, cînd a lovit-o pe ea, adică luni noaptea – : Am vrut să încep şi io o dantelă… Da’ vorbea aşa… cam încurcat… Nu prea înţălegeai, trebuia să stai, să gîndeşti ce zice ea acolo, ştii. Păi, cine te-a pus să începi lunea, zîc? Lunea bîlciului, lumea să duce la bîlci şi tu începeai dantele, nu mai aveai zîle… Sau pînă în Rusalii, n-ai putut să-ncepi? Nu ştiu, că am luat-o şi eu de la o femeie şi am zis să că s-o-ncep, că tot stau degeaba. Decît s-o-ncep şi să o dau ăleia… Am stat noi acolo, aveau bivoliţe, mulsăseră şi covăsiseră lapte, cum se zice la noi… – iaurt -… Zice: Să mănînci şi tu, fată! Nu mănînc, fată, m-am sculat azi-noapte, cînd a venit ăla… cu maşina de m-a luat… Numai de mîncare nu mi-ar mai trebui… Am plecat acasă, am venit, m-am pus într-o dubă d-ălea, cînd am venit, nu mai ştiam să mă dau jos… Da’ unde m-a lăsat maşina nu mai ştiam să viu către piaţă, în oraş… Doamne, cine mă puse pe mine să plec noaptea?! Muzicanţii… Nea Costică Coteţ a fost, şi cu… nu ştiu dacă a fost Costină sau Petrică, frate-su [fratele lui Costică, n.n.] Ăla bătrînu’ cînta la cobză şi ălalalt la vioară… Păi, Căluşari au fost: Relu Opriş, Niţă a lu’ Ghiulea – da’ nu ştiu dacă s-o fi dus… Nea Mişu lu Stănică, ăla era mai bătrîn ca ăştia… A fost vreo trei inşi, cu lăutari… Ne-au spus ei cînd au venit la urmă, că, – a doua zi, marţi – că… Mi-a spus nea Costică: Mă, zice, a fost rău, mă, o scăpa, n-o scăpa, nu ştiu acum ce să zic… Zice: Io am jucat Căluşul la ea, am făcut după tradiţie… după obicei…”

(Fane Stoicănescu, n. 1935, Lucia Maria Stoicănescu, n. 1933, Cezieni, iunie 2006)

„Te ia din Rusalii! Pă om, pă vacă… Pe aici, printr-un sat… pe un bărbat l-a luat din Rusalii şi a murit. Puteam să-l salvăm. Eram prea departe în momentul ăla. Pînă am ajuns noi acolo la el… Munceşti în ziua de Rusalii. N-ai voie să munceşti trei zile ale Căluşului. Şi de aia zice că usturoiu e bun, că, uite, mai pleci, iei un braţ de buruian sau ceva… Şi el s-a dus, spunea soţia lui, s-a dus să tragă cu coasa să mănînce animalele. Şi a venit după ce a tras, a stat la masă şi a început să joace, exact cum făeam noi Căluşarii, şi juca şi striga: I-auzi una! Hălai-şa!, cum strigăm noi. Şi, asta nu durează mult, durează maxim o juma de oră şi din dracii ăia – cum se spune – sare în sus, sare în sus şi moare. Şi noi putem să-l salvăm, să ne ducem cîţiva la 50 de metri, să ne ducem jucînd. Acolo, ne ducem la el în jur. P-ormo ia Mutu în braţe, joacă cu Mutu, îl pune jos, sărim peste el, îl dăm cu apă, îi dăm usturoi să mănînce şi îşi revine.”

(Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august 2006)

„Chiar aici la noi, eram acu vreo 20 de ani… A lu’ Lisandru, Geta aia care… A lucrat şi a luat-o din Rusalii. Fugea, juca, făcea, şi noi ne-am tras înapoi, am sărit peste ea toţi căluşarii, cu Mutu, şi şi-a revenit. Începea să joace, să cînte, să facă în toate felurile. Poate murea…”

(Gh. I. Păun, n. 1936, Seaca, august 2006)