Căluşul din Giurgiţa în 2008

Narcisa Ştiucă

În cercetarea de la Giurgiţa (Dolj) reperele documentare au fost cele două studii elaborate în urma cercetărilor din anul 1958 de Mihai Pop: Consideraţii etnografice şi medicale asupra căluşului oltenesc (1962) şi Căluşul (Lectura unui text) (1975), ceea ce a constituit un avantaj cu totul special. Prin urmare, am putut urmări scenariul ritual şi repertoriul de jocuri la interval de o jumătate de veac, având totodată privilegiul de a-l cunoaşte pe ultimul dintre componenţii cetei care a fost filmată atunci, vătaful Nicolae Veleanu (născut în 1922).
L-am ales ca prim interlocutor pe Ion Calotă întrucât este „cel mai tânăr din ceata aflată sub jurământ" (are 52 de ani) şi pentru că reuşise să-şi încheie activităţile din acea zi. De la el am aflat un detaliu contrariant, anume că la un moment dat Căluşul s-ar fi întrerupt în Giurgiţa şi că el însuşi s-a implicat în reînnodarea firului tradiţiei după 1990 grupându-i din nou în jurul vătafului Nicolae Veleanu pe toţi cei care mai ştiau să joace:
„În ’65, a trecut Ceauşescu la Bârca şi se juca Căluşul. Ce nu i-o fi plăcut când a venit atuncia cu elicopteru’ io nu ştiu, da’ l-a interzis; nu să mai umbla.". Nicolae Veleanu, vătaful desemnat încă din anii ’60 de predecesorul lui, a susţinut şi el acelaşi lucru fără a intra însă în detalii: „Nu s-a oprit! Noi l-am făcut, nu ne-a oprit nimini!"
Faptul nu a fost confirmat de ceilalţi căluşari, dar, într-o discuţie cu etnocoreologul Anca Giurchescu, am putut afla că în anul 1976 căluşarii nu au mai colindat şi că acest lucru se întâmpla de mai bine de şase ani; „la nevoie" însă (i.e. în cazul unei solicitări de „ridicare" a unui bolnav) ceata se putea aduna oricând sub conducerea celui pe care vechiul vătaf îl desemnase cu multă vreme înainte şi care deţinea toate tainele Căluşului. Prin urmare, o posibilă explicaţie ar fi aceea că toate datele care configurează obiceiul s-au păstrat în stare latentă aşa cum consemna în urma cercetărilor sale Gail Kligman că se întâmpla în 1976 în Bârca, localitate investigată de echipa I.E.F. în anii ’50 (Kligman, 2000: 44 squ.).
Aspectul care ne-a interesat cel mai mult în discuţia cu Ion Calotă a fost cel al semnificaţiilor pe care el însuşi, dar şi cei care joacă şi cei care primesc Căluşul le mai acordă acestuia:
„Căluşu’ e pentru sănătate, pentru înţelegere în casă, pentru bine! Multă lume ne cheamă să-l jucăm, să aibă un an bun… Şi când e secetă – cum a mai fost anii ăştia – e bun Căluşu’! Acu’ câţiva ani, cum am jucat Căluşu’, cum s-a pus ploaia! Şi de-aia lumea crede… O să vedeţi: mâine ne aşteaptă cu porţile deschise! Mai ales la Cerăt, că ei n-au avut Căluş niciodată!".
Ca emisari ai sărbătorii şi mijlocitori între sacru şi profan, căluşarii sunt primiţi asemenea colindătorilor, transferul magic făcându-se prin contact direct cu beneficiarii şi prin consacrarea plantelor şi substanţelor care au virtuţi apotropaice şi purificatoare recunoscute:
„Ne bagă în casă… prin toată casa. Stăm acolo pe pat, le lăsăm pelin, usturoi, apă, să se spele cu ea de boli." (Ion Calotă); „Le dăm pelin, le dăm de toate. Păi sânt unii din Cerăt care-mi roagă mie de sănătate că cică au spor la câmp, la vite, au sănătate dacă le jucăm în casă." (Nicolae Veleanu).
Relaţia sărbătoare – obicei se fundamentează pe prezenţa implicită a Rusaliilor despre care vătaful crede că „sunt apropiate tare-tare de Dumnezeu" dar şi pe ambivalenţa sacră, conformată unei viziuni maniheiste explicite: „cică Dumnezeu i-a făcut parte şi lui, lu’ Satana…". În acest fel nerespectarea ciclului festiv cuprins între ridicarea prăjinii (sâmbăta Rusaliilor) şi îngroparea ciocului (marţea a doua de după sărbătoare) este pusă pe seama intruziunii sacrului malefic.
Tocmai de aceea una dintre virtuţile care conferă unicitate acestui obicei este anihilarea totală a influenţei spiritelor rele: „vindecarea / ridicarea" celor „luaţi din Rusale". Cea mai recentă acţiune magică de acest fel a fost efectuată, conform datării unanime a căluşarilor, „acum, după Revoluţie, în urmă cu cinci-şase ani, la Cerăt":
„… care lucrează în zâlele de Rusalii îl joacă în curte cu găină, sare, apă (vătafu’ ştie mai bine şi are să vă spuie!). Îl stropesc (cu apă şi pelin, n.n. N.Ş.) până se scoală; e imposibil să nu se scoale! Unu’ băgase pământ în podul căşii la Cerăt după revoluţie: nu mai putea să meargă, tremura, ameţea…" (Ion Calotă); „Cere multe jocu’ ăsta! Cere multe, cere multe… Aduce familia on castron cu oţet, iau pelin de la căluşari şi de la steag şi moi acolo, îl frec acolo, d-aciia încep să-l joc. Îl văd de prima dată! Să vedem din ce ie loat: ori din Cal, ori din Chisăr, ori din Raţă; sânt multe jocuri! Ş-atuncea când iesă ăla al lui, jocu’ lui, iel sare. Ş-atuncea căluşarii sânt cu ochii pe iăl să-l prindă. (Că dacă nu-l prinde, sare şi fuge… fuge, fuge, fuge şi cine ştie pă unde să duce?!) În cerc aşa jucăm şi sărim peste el. Şi m-aplec acolo la el şi-i dăscânt acolo… /…/ Eeei, zic io în gând, nu s-audă toată lumea! Aia-i treaba mea! Aia nu să spune! Nu să spune ca-n Căluş!" (Nicolae Veleanu).
„Ridicarea" bolnavului se corelează cu doborârea unuia sau a mai multor căluşari care, aflaţi sub puterea unificatoare şi protectoare a legământului, sunt imuni la influenţele malefice putând să le ia asupra lor şi să le neutralizeze.
Alegând ca metodă observaţia directă, am participat şi la repetiţiile cetei desfăşurate la Căminul cultural înainte de pregătirea steagului. În componenţa grupului de căluşari care s-a constituit în seara zilei de 14 iunie 2008 au intrat: Nicolae Veleanu, vătaf (n. 1922), Florea Geică, purtătorul „ciocului" (n. 1948), Petre Rezearu (n. 1935), Nicolae Nicola (n. 1948), Mihai Constantin (n. 1952), Ion Calotă (n. 1956) – căluşari „sub jurământ" şi copiii: Irinel Stanciu (9 ani), Marius Şişu (17 ani), Ştefan Predu (13 ani), Cristian Florin Marinaş (9 ani). Cu toate că fusese singura „convocare" pe care le-o impusese vătaful şi că s-a derulat pe parcursul a doar 3 ore, am observat că repertoriul era bine cunoscut maturilor fapt care, după părerea noastră, confirmă păstrarea Căluşului fie chiar şi în stare latentă. Pe de altă parte, şi secvenţele ludico-rituale inserate în jocul din sat s-au derulat fără imprecizii sau omisiuni, acestea fiind componente esenţiale, definitorii ale obiceiului din Giurgiţa.
Cel mai dificil moment pentru înregistrările noastre a fost jurământul cetei. Încă în timpul interviurilor am aflat o serie de detalii surprinzătoare în legătură cu această primă secvenţă: vătaful alesese locul de desfăşurare – fără să-l fi divulgat celorlalţi membri – dar oricum undeva la capătul satului, pe malul Desnăţuiului; adunarea întregului grup (căluşari şi muzicanţi) urma să aibă loc puţin înainte de miezul nopţii; unul dintre ei, desemnat de vătaf, trebuia să taie şi să aducă dintr-un loc anume prăjina, celelalte accesorii rituale fiind asigurate de acesta din urmă. Răspunsul la întrebarea: „Dar ciocul unde este?" a fost unul laconic: „Ştim noi asta!" (de fapt, vătaful îi ceruse unuia dintre ei să-l aducă, întrucât cel îngropat în anul anterior nu se mai dezgroapă). Încercările noastre de a obţine informaţii suplimentare (descrieri, explicaţii) au fost zădărnicite de hotărârea lui Nicolae Văleanu de a păstra neştirbite tainele ritualului, formula stereotipă de refuz fiind: „Nu să spune ca-n Căluş!". Mai mult, încă de la început, ne-a avertizat să nu ne apropiem de locul în care se săvârşeau gesturile şi se rosteau formulele:
„Şi dvs., dacă mergeţi acolo, să staţi mai departe, să nu veniţi acolo că nu ştii ce să poate întâmpla… Nu ştii ce se întâmplă… E periculos! Nu că sunteţi femei, da’ nu-i bine! Nu ştii ce rău se poate întâmpla! Veniţi, da’ staţi departe!"
Restricţia impusă de Nicolae Veleanu ne-a amintit consemnările făcute de Gail Kligman în urma cercetărilor efectuate în anii ’70 ai secolului trecut: „Un vătaf din comuna Giurgiţa, judeţul Dolj spunea că oamenii nu vin niciodată să asiste la ridicarea steagului pentru că se tem. El amintea că aceasta este o ceremonie secretă şi a refuzat să mai vorbească orice altceva în legătură cu ea. Oricum, ne-a spus că dacă avem <destul curaj> am putea veni să vedem cu ochii noştri. Această invitaţie nu a fost scutită de prevenirea: <când domnul Pop a fost aici în 1953 a vrut şi el să vadă ridicarea ciocului. Ei bine, a venit, dar nu a avut destul curaj; a stat cam la 200 de metri depărtare de noi>." (Kligman, 2000: 37). Evident că nu este vorba de „curajul" cercetătorilor ci de respectarea relaţiei instituite cu performerii, de asumarea condiţiei de outsider în anumite momente ale derulării Căluşului şi nu în ultimul rând de acceptarea autorităţii vătafului.
De altfel, în cea de-a doua dintre lucrările sale, chiar şi Mihai Pop sublinia: „Formula variabilă a jurământului afirmă supunere faţă de vătaf şi respectarea regulilor jocului. Ea nu a fost niciodată trădată celor ce au cercetat obiceiul căluşului, fie fiindcă este făcută sub blestem, fie pur şi simplu fiindcă intră sub secretul caracterului ezoteric al ritului, care obligă la păstrarea secretului." (Pop, 1975/1998: 274).
O sursă foarte recentă referitoare la sărbătorile tradiţionale bulgăreşti, furnizează preţioase date privind jurământul pe care rusalii sau rusalţii (kaluşarii, în vestul Bulgariei) îl rostesc la constituirea cetei: „Jurământul este foarte ciudat, şi cuvintele lui sunt un blestem teribil: <Să nu ardă focul în casa mea, să nu iasă fum pe horn, să-şi facă în el cuib şerpii şi şopârlele, să-şi depună ouăle în el cucuvelele. Soţia mea să nu vadă niciun leagăn, să nu behăie niciun miel, să nu auzim niciun bou şi nicio vacă, niciun armăsar şi niciun mânz, să nu latre niciun câine, să nu cânte niciun cocoş. Să crească buruienile peste casa mea. Să nu mai văd cu ochii şi să nu mai aud cu urechile, să nu mai zic un cuvânt cu limba mea, să nu mai merg pe picioare şi să nu mai pot ţine nimic cu mâinile. Unde pun piciorul totul să se usuce, orice ating să se facă scrum. În faţa mea să fie ciuma, în spatele meu – holera. Oasele mele să nu găsească mormânt dacă încalc jurământul căluşului.>" (Olteanu, 2008: 193).
Această informaţie este extrem de preţioasă din mai multe puncte de vedere: mai întâi pentru că se raportează la o zonă vecină aşezării pe care am cercetat-o şi care, împreună cu aceasta face parte din aceeaşi arie culturală, fapt recunoscut chiar şi de giurgiţeni, apoi pentru că, pusă în relaţie cu descrierea secvenţei, formula jurământului cu accente de autoimprecaţie dă sens gesturilor căluşarilor şi comportamentului lor reglat de interdicţii (astuparea urechilor cu pelin, mestecarea acestuia combinat cu usturoi în timpul acestui ritual şi al celui de vindecare, simularea pierderii simţurilor şi a vocii, gruparea tuturor în jurul prăjinii şi risipirea lor odată cu frângerea şi îngroparea ei). În fine, aşa cum susţin nu numai căluşarii din satul doljan, ci şi cei din Olt şi Argeş, legământul rostit „pe muteşte" îi protejează nu doar pe ei ci şi familiile şi comunităţile cărora le aparţin, condiţia esenţială fiind stricta lui respectare. O ipostază care confirmă această interpretare este cea înregistrată în 2006 la Oporelu (Olt): echipa de cercetători nu a participat la prima secvenţă de acte solemn rituale (alegerea prăjinii, aducerea acesteia şi jurământul făcut pe icoană), în schimb, a fost invitată să filmeze legarea steagului. Căluşarii au menţionat faptul că formula rostită în gând de vătaf nu este cunoscută nici măcar de ei:
„…noi când depunem jurământu’ aici în curte, vătafu’ de Căluş stă cu faţa la cer. Numai acolo este ochii şi gândurile. Şi el spune în gându’ lui ce are de spus, iar noi, tot la fel, ne luăm după el. Când se uită el în sus, ne uităm şi noi. Se-nchină dânsu’, ne nchinăm şi noi. Ce face dânsu’, facem şi noi. Vătafu’ are nişte cuvinte ale lui care nu le spune." (Petre Feraru); „Ăla e un secret pă care îl are de la ta-su al lui şi pă care nu ni-l spune nici nouă. E secret şi-l lasă şi el la un copil al lui. Şi noi căutăm să-l desluşim…" (Ilie Ivan)
La Giurgiţa, prăjina gata împodobită cu un ştergar ales în război, usturoi şi pelin a fost adusă de la casa vătafului de un căluşar şi împlântată în pământ foarte aproape de limita până la care ni s-a permis accesul. Îndepărtându-se considerabil de locul în care s-au oprit muzicanţii şi copiii – pe care i-au luat cu ei să joace a doua zi fără a-i primi la jurământ -, aflaţi la adăpostul păpurişului şi al întunericului, căluşarii au săvârşit nestingheriţi gesturile rituale. Din timp în timp, răzbăteau către noi îndemnurile răstite ale vătafului care le cerea să-şi descopere şi să-şi ia ciomegele, paşii repeziţi ai unuia dintre ei, urmaţi de imitarea nechezatului cabalin şi şoapte foarte greu de înţeles, foşnetul stufărişului prin care un bărbat căuta ceva, apoi sunetul apei lovite de un obiect şi strigătele satisfăcute ale celorlalţi: „Aşa, bă, aşa! Acu’-l dovediţi pe Ăl Rău!". (Parţial, dar încălcând normele deontologice, am înregistrat fondul sonor al acestui moment.)
Abia după ce prima secvenţă s-a încheiat, s-au apropiat de locul unde fusese înfiptă prăjina steagului şi, la un semn al vătafului, s-au întrecut să ajungă primii pentru a o atinge. Alături de steag au fost aşezate – ca şi în ritualul doborârii şi în cel al vindecării – un vas cu apă, pelin, usturoi şi ciocul (iepurele împăiat). Celui care a ajuns ultimul Nicolae Veleanu i-a dat ciocul şi l-a anunţat că va fi doborât în jocul de a doua zi. Steagul a fost atins şi de cei care nu se legaseră prin jurământ, apoi grupul a executat o suită de jocuri urmată de o scurtă convorbire privind întâlnirea din ziua următoare, după care toţi căluşarii s-au îndreptat către sat poposind pe drum să se cinstească la o cârciumă.
Duminică ceata s-a adunat în jurul orei 10 dar au aşteptat destul de mult (până către prânz) sosirea unui cobzar din Goicea Mică pe care îl prefera vioristul Dumitru Burtea (Mitică de la Goicea Mică); cum acesta a fost de negăsit, a acompaniat la acordeon tot Dani Segărceanu, care participase şi cu o seară înainte la repetiţii şi depunerea jurământului. În aşteptarea cobzarului grupul a executat o serie de jocuri care prezentau o dificultate mai mare pentru cei patru copii integraţi. Desele opriri şi reluări urmate de explicaţii şi exemplificări, precum şi regruparea dansatorilor astfel încât să se poată armoniza, iar fiecărui căluşar mai experimentat să-i revină rolul de a-l îndruma pe câte un începător ne-au oferit prilejul de a observa încă o dată maniera pe cât de autoritară pe atât de scrupuloasă a vătafului de a conduce grupul. Nu de puţine ori, nemulţumit de prestaţie, Nicolae Veleanu le amintea: „Bă, jucaţi bă cum să cade! Bă, ne vede lumea şi ce zâce?!".
Ceata a pornit prin sat executând paşi în ritmul muzicii şi strigând: „Hăi-şa, hăi-şa! Căluşarii pe şuşa!" anunţând astfel începerea colindatului. Aşa cum am aflat în timpul înregistrării interviurilor, ceata s-a îndreptat doar către gospodăriile unde „erau chemaţi şi aşteptaţi", adică la acele familii care îi primiseră şi în anii precedenţi şi care îşi confirmaseră aceeaşi disponibilitate încă în urmă cu câteva zile, urmând ca după prânz să se deplaseze în localiatea vecină Cerăt, unde se bucuraseră întotdeauna de interesul şi respectul deosebit al oamenilor.
La Giurgiţa porţile erau descuiate (uneori capul familiei îi aştepta în prag) pentru ca unul dintre căluşari (de obicei purtătorul ciocului) să anunţe sosirea şi începerea jocului solicitând totodată să fie aduse apa, sarea şi usturoiul care urmau a fi plasate în centrul horei. Nu au lipsit nici surprizele: două porţi încuiate fiindcă gospodarii plecaseră inopinat la oraş şi o pensiune unde permisiunea a fost acordată mai greu întrucât era păzită de bărbaţi provenind din Bistriţa-Năsăud.
Steagul, purtat pe drum de cel mai mare dintre căluşarii-copii (Marius Şişu), a fost ancorat atent de gardul gospodăriei pentru care se juca astfel încât să nu fie atins nici măcar accidental.
La prima curte gazda a cerut să fie doborât un căluşar „ca să-i meargă bine", în acel moment vătaful solicitând un vas cu apă şi un scaun pe care să-l aşeze alături de cioc şi de câteva frunze de pelin. După o suită de jocuri care nu a durat mai mult de 6 minute, vătaful a comandat o melodie mai alertă urmărind atent intensificarea ritmului. În tot acest timp, vătaful, înmuind vârful ciocului în apa amestecată cu frunze de pelin, a stropit rând pe rând fiecare căluşar fixând cu privirile picioarele căluşarilor, în mod special şi cu mai multă insistenţă paşii purtătorului ciocului (Florea Geică). Acesta a început să execute jocul tot mai alert iar apoi să facă mişcări convulsive; răpus parcă de un tremur al întregului corp, gâfâind, scoţând strigăte nearticulate şi dând ochii peste cap, el a căzut la pământ atunci când, cu o lovitură de ciomag uluitor de precisă şi de năpraznică, vătaful a spart cana cu apă. Ceilalţi şi-au continuat jocul în aceeaşi formaţie de semicerc doar preţ de câteva măsuri, după care căluşarii maturi l-au împresurat într-un cerc foarte strâns jucând cu paşi mărunţi, apoi l-au ridicat pe braţe în timp ce el continua să facă mişcări dezordonate, dar din ce în ce mai lente, până când, aflat în poziţie perfect verticală, a reintrat treptat în ritmul dansului. În final, întregul grup s-a prins din nou de mâini şi a executat o horă.
Deşi cu mult mai elaborată din punctul de vedere al gesticii rituale, doborârea căluşarului la Giurgiţa pare să aibă astăzi semnificaţiile ludice notate de Mihai Pop în 1962, prin aceasta apropiindu-se de pantomima similară executată de căluşarii din Olt (Pop, 1962/1999: 82 squ.).
Cu toate acestea, analizând atent condiţiile în care se săvârşeşte (la cererea beneficiarului şi cu destinaţia expresă de a primi protecţie magică), protagonistul (ultimul căluşar care a atins prăjina) şi actele vătafului (alegerea piesei muzical-coregrafice, privirea insistentă prin care îşi manifestă forţa, stropirea cu apă, sfărâmarea vasului cu o mişare violentă) putem să apreciem că deritualizarea acesteia nu este completă. Concret, căluşarul doborât îndeplineşte rolul victimei expiatorii („ţapul ispăşitor", Pop: 1975/1999, 277) care ia asupra sa prin mimarea actului unei vindecări reale cele mai imprevizibile influenţe malefice viitoare, această sarcină rituală fiind distribuită încă din momentul jurământului aşa cum arăta şi unul dintre căluşarii din Bârca în urmă cu 50 de ani „un căluşar cade pentru că aşa are el jurământul şi are vătaful secretul lui" (Pop, 1962/1999: 83), iar ştiinţa vătafului, adică acele taine moştenite de la predecesor şi niciodată pe deplin revelate, subliniază rolul lui de mijlocitor între sacru şi profan şi esenţa ezoterică a Căluşului.
Faptul că acest act mimetic ritual care nu s-a jucat decât la o casă din Giurgiţa şi la una din Cerăt nu s-a datorat doar faptului că nu a fost solicitat de nicio altă gazdă ci şi unor reguli care vizează, după opinia noastră, funcţii suplimentare. Aşa cum semnalase vătaful în convorbirea anterioară, doborârea mimată este văzută şi ca o metodă punitivă ludic-rituală a acelui căluşar care nu-i arată obedienţă totală sau care îşi dovedeşte incompetenţa coregrafică. Prin urmare, cu toate că nu a fost pe deplin mulţumit de execuţia căluşarilor, Nicolae Veleanu a apreciat că abaterile nu sunt atât de grave încât să supună (şi să se supună pe sine) efortului apreciabil pe care îl presupune acest moment.
O altă secvenţă mimic-rituală (despre care cercetările anterioare nu pomenesc nimic) este apucarea ciomegelor, o probă de agerime şi atenţie dirijată tot de vătaf, al cărei perdant este pedepsit prin lovire al tălpi. Descrierea făcută de vătaf a venit tot ca răspuns la întrebarea: „Dacă unul dintre căluşari nu vă ascultă, ce faceţi?" ceea ce ne-a permis scrutarea momentului dincolo de aspectul lui distractiv destul accesibil într-o „lectură superficială" atât insiderilor, cât şi unor privitori din afară (precum cercetătorii sau spectatorii).
Astfel, Nicolae Veleanu ne-a dezvăluit faptul că, dacă unul dintre căluşari nu se încadrează în rigorile cetei (în cazul de faţă prima dintre greşeli a fost aceea că a atins ultimul steagul), după ce le cere să arunce la pământ şi să amestece ciomegele anunţându-i că trebuie să şi le recupereze exact când se încheie numărătoarea, recurge la diversiuni de tot felul care, distrăgându-le atenţia şi uzându-le răbdarea, îl fac pe cel dinainte vizat să greşească (numără pe sărite, întârzie să pronunţe cuvântul „trei", inserează glume sau alte comentarii surprinzătoare).
Cel pedepsit este luat pe umeri de ceilalţi căluşari şi vătaful însuşi, cu ciomegele făcute mănunchi, îl loveşte la tălpi după ce a anunţat motivele pedepsei. Loviturile nu sunt deloc mimate (am observat că după a doua pedepsire Florea Geică abia a mai putut să se prindă în Hora Căluşului) iar numărul lor este variabil (de la 3 la 10). Pentru a spori comicul situaţiei, căluşarul a declarat că „va face plângere la vătăşoaie" insinuând că-i va face o vizită în taină în absenţa bărbatului ei (replica a fost amuzant amară fiindcă bătrânul Veleanu tocmai făcuse rânduielile de pomenire pentru răposata sa nevastă).
Cel de-al treilea joc mimico-ritual, Raţa, caracterizat de Mihai Pop ca un „act ritual grav" care, prin semantica jocului pusă în relaţie cu celelalte componente de stimulare a fertilităţii şi fecundităţii a putut fi „citit ca o mimare a actului sexual" (Pop, 1975/1999, 276 squ.), nu a fost solicitat de niciun gospodar, prin urmare singura descriere de care dispunem este cea orală, realizată în interviu (căreia i se adaugă o înregistrare de pe scena festivalului de la Caracal din 2006). Pentru Nicolae Veleanu golirea gropii cu apă în care s-au pus usturoi şi bani este o probă de rezistenţă şi o dovadă de supunere. Totodată, el a menţionat că beneficiarii cred şi despre acest act că este „bun la ceva", nu doar că este unul amuzant şi aluziv.
Atenţia publicului spectator şi a beneficiarilor jocului este atrasă de asemenea de jocul prestat de purtătorul ciocului după încheierea suitei de dansuri şi pantomime. Atingerea copiilor şi femeilor cu iepurele împăiat declanşează strigăte de spaimă dublată de surprindere şi haz: „Pupă-l, pupă-l că are să-ţi meargă bine!" – îndeamnă purtătorul ciocului pe cei pe care reuşeşte să-i surprindă. Evident că şi aici remarcăm o schimbare de semnificaţie: ciocul nu mai este văzut ca un obiect ritual încarcat cu potenţe fecundatoare, însă îşi păstrează caracterul magic profilactic şi protector, fapt atestat şi de utilizarea lui de către vătaf în actul doborârii descris mai sus.
Căluşul de la Giurgiţa aşa cum se înfăţişează astăzi prezintă un grad notabil de conservare în toate componentele lui lucru care se datoreşte în primul rând neîntreruptei transmiteri (practic Nicolae Veleanu face legătura între trei generaţii de căluşari), dar şi performării lui în contexte aproape exclusiv tradiţionale (în ultima vreme, singurele prestaţii scenice au fost cele de la Caracal şi Pernik, Bulgaria).

REFERINţE BIBLIOGRAFICE

Kligman, Gail – Căluşul, transformări simbolice în ritualul românesc, Bucureşti, Ed. Univers, 2000
Olteanu, Antoaneta – Zile şi demoni. Calendar şi mitologie populară bulgară, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2008
Pop, Mihai – „Consideraţii etnografice şi medicale asupra căluşului oltenesc" (1962), reeditat în Folclor românesc (II), Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1998
Pop, Mihai – „Căluşul (Lectura unui text)" (1975), reeditat în Folclor românesc (II), Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1998