Caracteristici ale Căluşului oltenesc

Florian Teodorescu

Căluşul s-a aflat într-o permanentă evoluţie faţă de atestările documentare de acum câteva secole şi chiar de studii mai recente; modificările survenite în timp sunt numeroase, atât în ceea ce priveşte funcţiile cât şi aria de răspândire, acesta întâlnindu-se astăzi numai în Oltenia şi Muntenia.

Căluşul oltenesc şi muntenesc are o arie mare de răspândire, cele mai importante vetre căluşăreşti sunt concentrate pe anumite văi: Valea Cotmenei în judeţul Argeş, Valea Iminogului, Valea Olteţului, Valea Plapcei şi Valea Oltului în judeţul Olt, cu o arie mai restrânsă şi în judeţele Teleorman, Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa, Vâlcea, Giurgiu şi Dolj.

Dacă în urmă cu 70 – 80 de ani – conform informaţiilor orale – obiceiul exista în aproape toate satele actualului judeţ Olt, numărul acestora s-a restrâns astăzi la aproximativ 30 de vetre căluşereşti, acest fapt determinând înfiinţarea unor formaţii de căluş pe lângă instituţiile de cultură. Un exemplu extrem de interesant îl constituie formaţia din Oporelu (Olt) înfiinţată în 1890, acest fapt contribuind la păstrarea în datele tradiţiei a Căluşului în această localitate.

Un rol important în păstrarea şi valorificarea obiceiului sau a anumitor componente – în mod special a dansului – l-a avut Festivalul Naţional „Căluşul Românesc” ajuns în 2009 la a XL-a ediţie. Această manifestare a mentinut vie competiţia dintre cetele de căluşari, a reprezentat o motivaţie în plus de a-l cultiva şi a determinat, în acelaşi timp, crearea de noi figuri de căluş care să fie competitive în marea întrecere. Spectaculozitatea dansului a atras atenţia multor coregrafi, jocul căluşarilor fiind considerat la ora actuală cel mai viguros şi dinamic dans popular românesc, nelipsit, până în urmă cu două decenii, din repertoriul fiecărui ansamblu din ţară.

Cele mai importante vetre căluşereşti din judeţul Olt, concentrate pe văile unor ape, sunt în localităţile: Vitomireşti, Leleasca, Poboru, Coloneşti, Scorniceşti, Teslui, Oporelu, Optaşi-Măgura, Sârbii-Măgura, Priseaca, Curtişoara, Cârlogani, Morunglav, Valea Mare, Perieţi, Potcoava, Schitu, Movileni, Icoana, Şerbăneşti, Vâlcele, Izvoarele, Mărunţei, Drăgăneşti, Stoicăneşti, Radomireşti, Crăciunei, Dobrun, Osica de Sus, Osica de Jos, Brâncoveni şi Cezieni.

Formele în care Căluşul este astăzi practicat sunt diferite: există localităţi în care a existat Căluş şi în care astăzi obiceiul a dispărut sau a intrat într-un fond pasiv, altele în care acesta se manifestă în datele lui tradiţionale, cu toate secvenţele şi particularităţile rituale şi, în fine, aşezări unde forma genuină coexistă cu cea de reprezentare scenică, fie că ambele sunt performate de acelaşi grup (ceată), fie că, prin efortul instituţiilor de învăţământ sau şcolare, se asigură transmiterea în formă spectaculară prin iniţierea tinerilor şi copiilor.

Fiecare localitate (microzonă) în care sunt concentrate vetrele căluşereşti prezintă particularităţi în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a ritualului, componentele ludice, costumul şi chiar recuzita. În acelaşi timp, vetrele căluşereşti se disting prin anumite motive cinetice pe care protagoniştii le apreciază ca fiind reprezentative, emblematice. Este vorba despre figuri moştenite sau create de vătafi renumiţi şi de căluşari talentaţi, de obicei, acestea purtând numele lor sau nume legate de localitatea de provenienţă. De asemenea, aşa cum vom arăta în continuarea, dansul căluşeresc deţine o serie de aspecte morfologice comune, legate de forma de desfăşurare, de componenţă etc.

Un fapt deloc lipsit de interes şi importanţă este acela că judeţul Olt este împărţit din punct de vedere etnografic în două zone delimitate de râul Olt. Aria din dreapta Oltului – fostul judeţ Romanaţi, constituindu-se în zona etnofolclorică Romanaţi – aparţine Olteniei, iar cea din stânga Oltului, fostul judeţ Olt, aparţine Munteniei. Pentru acest motiv în analiza morfologică pe care o vom face, ne vom referi la ambele zone.

Căluşul are o multitudine de semnificaţii rituale: de fecunditate, de fertilitate, de vindecare de luatul din căluş şi încă multe altele. Căluşul, în ansamblu, este alcătuit dintr-o suită de acte rituale ce se succed în desfăşurarea concretă a obiceiului. Constituirea cetei de căluşari, confecţionarea steagului şi a recuzitei ce-i este aferentă, jurământul căluşarilor ce avea loc odinioară la hotar sau între hotare, dar al cărui text propriu-zis nu se cunoaşte, actele rituale mimico-dramatice din timpul colindatului gospodăriilor, îngroparea steagului şi spargerea căluşului prezintă o deosebită importanţă în definirea obiceiului. În analiza aspectelor coerologice am ţinut seamă de toate aceste caracteristici şi decupaje secvenţiale.

Aspecte generale

Contextul temporal al desfăşurării obiceiului

Data de desfăşurare este mobilă, de Rusalii, a 50-a zi de la Paşte. În cele mai multe cazuri căluşul avea o durată de 9 zile. Obiceiul începea în Duminica Rusaliilor şi se încheia peste 9 zile, în Marţea ciocului, atunci când era îngropat steagul şi se desfăcea ceata, sau la 3 zile după Rusalii, în prima marţi. Există însă vetre căluşereşti în care durata perioadei este diferită, un exemplu în acest sens, chiar dacă este un caz izolat, a fost satul Crăciunei, aşa cum reiese din declaraţia unui căluşar într-un interviu realizat de cercetătorii Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”: „La noi căluşul să joacă trei săptămâni, duminică, luni şi marţi şi apoi joi, ş-apoi dumincă, ş-apoi duminica ailaltă, deci şase jocuri facem, adică şase zile, în aceste trei săptămâni”.

Componenţa grupului

Toate consemnările despre Căluş arată că în ceată numărul dansatorilor era impar (5, 7, 9, 11 sau mai mulţi); numărul includea vătaful, mutul şi stegarul.

Realitatea de este diferită în multe situaţii fiind poate determinată de desacralizarea obiceiului sau de entuziasmul şi emulaţia stârnite de această tradiţie străveche. Iată câteva exemple: ceata din Oporelu are în componenţă 18 căluşari, ceata din Poboru are 12 căluşari, ceata din Valea Mare are 8 căluşari, ceata din Vitomireşti are 12 căluşari, ceata din Dobrun are 25 de căluşari, ceata din Dobroteasa are 10 căluşari. Ceata din Dobrun a participat la festivalul de la Caracal, în urmă cu 5-6 ani cu peste 80 de căluşari, cea din Vâlcele a avut la ediţia din 2007 a festivalului 65 de căluşari, iar la concurenţă, căluşarii din Osica de Jos au fost în număr de 35, în condiţiile în care grupul care a mers prin sat de Rusalii era alcătuit numai din 5 membri. Cetele reunite din Dobrun, Osica de Sus şi Osica de Jos au participat la spectacolul Dialog de la distanţă, în anul 1976 cu 120 de căluşari. Observăm că numărul căluşarilor prezenţi în majoritatea cetelor este preponderent cu soţ, ceea ce nu concordă cu regula constituirii cetei, cu un număr impar de căluşari.

Conducătorul grupului

În Oltenia şi Muntenia conducătorul cetei poartă numele de vătaf. Acesta este de regulă cel care conduce, coordonează, instruieşte formaţia, acceptă sau elimină căluşarii din ceată. Funcţia de vătaf a fost transmisă, în unele situaţii, din tată în fiu (ca în cazul familiei Feraru din Oporelu) sau de la vătaf la cel pe care acesta l-a considerat demn de acest rol. Nu era însă numai o simplă transmitere de atribuţii, ci şi de secrete căluşereşte, acestea incluzând măsurile coercitive şi punitive aplicate căluşarilor, taina legământului şi cea a vindecării şi mai ales a repertoriului de joc. Au fost cazuri în care vătaful a condus ceata 30-40 de ani, faima lor păstrându-se peste generaţii (un exemplu celebru deja fiind Ilie Martin din Coloneşti). Alte nume de legendă din rândul căluşarilor olteni sunt: Sandu Drăghici de la Osica de Sus, supranumit Olandezul zburător, George Ghiţă, zis Ghiţă a lui Porumbelu de la Osica de Jos, Gheorghe Pavel din Dobrun, renumit pentru celebrele figuri „A lui Viţu 1″ şi „A lui Viţu 2″.

Personajul comic

În căluşul din Oltenia şi Muntenia întâlnim un personaj mascat cu funcţii accentuat ludice: Mutul. El însă nu reprezintă un caz general. Astfel sunt foarte multe cete de căluşari care nu au acest personaj. În cetele în care acesta apare funcţiile sale sunt importante: stabileşte, în unele sate, gospodăriile unde se joacă şi ordinea acestora, antrenează ceata în performarea unor scenete comice, dar îl şi ajută pe vătaf în menţinerea rigorilor ritualului, pedepsindu-i (formal sau real) pe cei care greşesc, impune anumite reguli în relaţia cu beneficiarii şi asistenţa (trasează cercul în care căluşarii joacă şi îi protejează pe aceştia de cei care asistă sau de agresiunea forţelor malefice, solicită şi restituie gazdelor plantele şi substanţele pe care le vor supune actului magic).

Mutul este socotit un simbol al alungării sterilităţii prin etalarea phallus-ului, existând credinţa că atingerea acestuia este aducătoare de fertilitate. Pe lângă aceste simboluri el este cel care creează momentele comice pentru asistenţă, timp necesar de odihnă pentru căluşari. Mutul mai poartă uneori în mână o sabie de lemn vopsită în roşu (poate un vestigiu al prerogativelor lui mai vechi sau o altă ipostază a phallus-ului) sau în unele situaţii un bici ori alte obiecte cu caracter ritual.

Însemne principale

Principalul însemn al cetei de căluşari este steagul cu toate componentele acestuia care prezintă o încărcătură magică şi sunt nelipsite din practicile profilactice sau curative: pelin, usturoi, busuioc, frunze de nuc, spice de grâu. Steagul reprezintă un criteriu în întrecerile dintre cete, „cu cât este mai înalt cu atât este mai bine“. Importanţa acestei efigii rezidă şi în păstrarea credinţei conform căreia, dacă unei cete îi dispărea steagul, aceasta trebuia să se desfiinţeze. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, vătaful se îngrijea de alegerea unui stegar destoinic. Dar chiar şi contactul vârfului cu pământul sau căderea steagului puteau să ducă la pierderea forţei grupului, de aceea se recurgea în acest caz la repetarea momentului solemn al rostirii jurământului.

Diferenţe interesante prezintă şi secvenţa ultimă în care apare acest obiect ritual, îngroparea căluşului: există cete care păstrează prăjina (la Osica de Jos aceasta rămâne acasă la vătaf, care taie în fiecare an o aşchie pentru ritualul de îngropare), dar unele cete taie prăjina într-un număr impar de bucăţi, 3, 5, 9, şi o îngroapă într-un loc secret sau îi dau drumul pe apă.

Un alt însemn principal al căluşarilor îl reprezintă costumul acestora. Se foloseşte un costum bărbătesc de sărbătoare la care se aplică elemente folosite numai cu această ocazie: bete (fie montate în talie sub forma unei fustanele, fie doar încrucişate peste bust) şi batiste (de obicei, date de mamele cu copii mici şi de fetele de măritat „să fie jucate în Căluş”), pălărie împodobită cu panglici şi mărgele (în trecut pălărie de paie, mai târziu, de fetru, însă sunt şi localităţi unde se poartă fes), ocazional se mai poartă cioareci sau târsini şi opinci la care au pinteni fixaţi.

Ceata din Giurgiţa – Dolj, al cărei vătaf, Veleanu Nicolae are 86 de ani, a urcat pe scena festivalului de la Caracal în 2007 cu acelaşi costum simplu cu care colindă prin sat: cămaşă lungă (de naş sau de socru, păstrată de mult în lăzile de zestre), pantaloni largi din pânză albă, ciorapi de lână multicoloră (jampieri), opinci şi fes, iar în talie, peste brâul lat de lână roşie, o curea pe care sunt fixaţi clopoţei. Un caz cu totul aparte îl reprezintă costumul căluşarilor din localitatea Hunia – Maglavit (Dolj), singura localitate din Oltenia unde s-a practicat căluş de iarnă. Acesta are în componenţă o ie femeiască cu bogate ornamente geometrice pe mâneci şi piept, cu gulerul aplicat din volănaşe, având în partea de jos trei rânduri de poale cusute anume pentru această ocazie; peste bete au agăţate batiste (numărul acestora depinde de trecerea de care se bucură la fetele din sat). Pe cap poartă un fes brodat cu mărgele colorate pe marginea de jos, iar pe suprafaţă sunt cusute 12 rânduri de gogoşi de mătase tăiate sub formă de lalele care sunt umplute cu lână colorată, vârful fesului fiind împodobit cu un ciucure mare. Deosebiţi sunt şi ciorapii lungi până la genunchi, bogat ornamentaţi cu motive geometrice care întregesc ţinuta ceremonială.

Însemne secundare şi accesorii:

Am inclus aici alte obiecte de recuzită precum beţele căluşarilor, considerate de cercetători relicve ale săbiilor, dar având totodată diferite funcţii (de sprijin, de luptă sau ludică) şi phallus-ul mutului despre care deja am vorbit.

Pintenii, zurgălăii, ataşaţi opincilor sau prinşi de târsini, ciucurii sau clopoţeii fixaţi de talie, batistele şi betele – au avut în trecut rosturi magice de apărare a dansatorilor şi de alungare a spiritelor rele din vatra satului, dar astăzi acestea sunt accesorii care completează şi fac unică ţinuta vestimentară a căluşarilor.

Aspecte funcţionale

Se poate vorbi despre iniţiere în ceea ce priveşte codul cultural al societăţii tradiţionale (credinţe, practici magice, relaţia cu sacrul şi comunicarea umană) a participanţilor la Căluş. Astăzi s-ar părea că accentul cade exclusiv pe iniţierea în dans, încercându-se în acest fel păstrarea şi transmiterea jocului, a anumitor părţi care au rămas în repertoriul curent. Şi totuşi faptul că obiceiul în ansamblul lui nu se practică în afara cadrului festiv şi mai ales acela că Rusaliile – cu tot cortegiul de tradiţii – sunt respectate de toată suflarea satului dovedesc păstrarea şi a altor componente dintre cele deja menţionate.

Majoritatea cetelor ce căluş au în componenţă copii pe care îi iniţiază în tainele Căluşului, dar ei ar trebui să învaţe nu numai dansul ci şi ce înseamnă păstrarea unui secret şi respectarea cuvântului dat, a ierarhiei şi a disciplinei, deci vorbim despre funcţii formative mult mai complexe. Cu toate acestea sunt din ce în ce mai rare cazurile în care tinerii sunt iniţiaţi în practicarea riturilor de fertilitate, vindecare şi profilaxie a bolilor etc. Cât priveşte ritualul de constituire a cetei, depunere a jurământului şi îngroparea Căluşului, ei participă la acestea numai atunci când se consideră de către maturi – şi în special de către vătaf – că sunt pregătiţi. Aceasta pentru că există credinţa că nu oricine poate face parte din ceata de căluşari şi nu orice individ şi la orice vârstă poate deveni actant al acestui obicei. Selecţia şi participarea unui bărbat în ceata de Căluş garantează prestigiul în cadrul comunităţii, dar acest prestigiu trebuie câştigat în timp. Stăpânirea acestor rituri, a execuţiei tehnice a figurilor de căluş dusă până la virtuozitate presupun o lungă perioadă de iniţiere de care se ocupa în trecut vătaful şi ajutorul acestuia; astăzi, când pe lângă fiecare ceată de căluşari maturi există şi una de copii, accentul cade în particular pe transmiterea dansului atribuţie care nu mai este în mod necesar doar a liderului de grup ci poate fi şi a altui membru (un căluşar talentat, un cadru didactic sau instructorul artistic).

Căluşul are rolul de a asigura fertilitatea şi fecunditatea. Acestea sunt aduse – conform credinţelor – de simpla prezenţă şi de jocul căluşarilor în curtea gospodarilor, în jurul mesei pe care gazda pune grăunţe, lână, apă, sare, pelin, usturoi, folosite în hrana animalelor sau la însămânţatul din anul următor (Osica de Jos, Dobrun, Cezieni).

La Giurgiţa însă ceata căluşarilor nu joacă la fiecare casă, ci doar acolo unde sunt chemaţi / aşteptaţi sau unde stabileşte vătaful să meargă, iar jocul se face la poarta gospodăriei respective şi nu în curte, marcând-o prin legarea steagului de poartă. La solicitarea expresă a gazdei grupul intră în fiecare încăpere a casei, se aşază pe pat, lasă gospodinei pelin şi usturoi pentru sporul şi protecţia familiei şi execută anumite scene rituale (doborârea căluşarului, Raţa ş.a.).

Acelaşi rol de stimulare a fertilităţii şi fecundităţii este asigurat de Mut al cărui phallus-ulîl atingeau femeile care nu aveau copii, cât şi prin purtarea în jurul taliei a unei salbe cu clopoţei, sau a unui ciucure care avea o mişcare lascivă în timpul dansului.

Dansului căluşarilor îi este atribuită funcţia profilactică datorită purtării betelor luate de la femei, considerându-se că odată jucate, acestora li se vor asigura calităţi taumaturgice şi apotropaice. Jucatul tichiilor copiilor, prinderea femeilor şi bărbaţilor în hora finală, faptul că se dau copiii în braţe în timpul jocului sau sunt plătiţi dansatorii să treacă peste ei, jocul în jurul anumitor obiecte prin care acestea capătă putere de vindecare, de atragere a forţelor benigne, toate acestea subliniază funcţiile complexe ale obiceiului.

Unul dintre momentele cele mai interesante din cadrul ritualului este jocul pentru vindecarea celor luaţi din Căluş. Ritul are două etape: diagnosticarea şi vindecarea. Sunt situaţii când diagnosticarea se face prin muzică – bolnavul reacţionează a la anumite melodii căluşereşti- iar vindecarea se face prin dans – căluşarii execută dansul respectiv la capul bolnavului, în jurul lui, peste el, până când unul sau mai mulţi căluşari cad (în judeţul Dolj), semn că boala a trecut asupra lui, fie până când bolnavul se ridică sau puiul negru de găină moare (în judeţul Olt).

Pentru acest ritual se folosesc o oală nouă cu apă (în alte situaţii oţet, Osica de Jos, Giurgiţa; apă neîncepută în alte localităţi), pelin şi usturoi mestecat de căluşari şi o găină (pui) neagră, care se pune la capul celui luat din Căluş. La sfârşitul ritualului de vindecare oala este spartă şi găina sau puiul sunt sacrificaţi semn că ritualul a luat sfârşit şi vindecarea a avut efect asupra bolnavului.

Făcând lectura căluşului ca „text” complex, Mihai Pop desluşeşte şapte secvenţe ce se întind cuprinzând „cele 24 de zile dintre Srodul Rusaliilor şi Rusalii”; secvenţa a cincea este denumită de autor „eventual rit de recuperare a celor luaţi de căluş, aşa-zisa vindecare“, despre care arată, între altele, că „ceata de căluş nu acţiona când era chemată decât după ce diagnosticase ritual cazul şi era sigură de intervenţia pocitoare a ielelor. Ea intervenea, deci, nu pentru a vindeca întâmplător pe oricine şi de orice boală.” Ea nu vindeca decât pe cel ce a călcat interdicţia de muncă în perioada Rusaliilor şi a fost pocit de iele, fapt confirmat în vara anului 2008 chiar de vătaful Nicolae Velea din Giurgiţa, localitate pe care se bazează studiul lui Mihai Pop.

Caracterul de întrecere şi chiar războinic era pus în valoare în urmă cu câteva sute de ani printr-o luptă reală între două cete până când una se supunea celeilalte. În timp lucrurile s-au schimbat, astăzi lupta rezumându-se la o competiţie după anumite criterii: câştigă ceata de căluşari care are cel mai mare steag, care are cel mai bun mut, cel mai bun vătaf, cele mai spectaculoase şi complicate figuri (executate individual sau de către întreaga ceată). Asistenţa, comunitatea sătească iau hotărârea finală în urma căreia se stabileşte ceata câştigătoare. Motivul întrecerii astăzi, este unul pur economic: monopolizarea anumitor zone, localităţi, sate, târguri, bâlciuri, cu potenţial ridicat economic în care ceata învingătore să deţină supremaţia.

Un exemplu în acest sens, chiar dacă contravine anumitor reguli de desfăşurare a obiceiului, este istorisirea înregistrată de la Constantin Marcu din satul Bondrea (Nea Tină): „Mama mea, a fost vătaf de căluş la Dobrun, iar tatăl meu vătaf de căluş la Teslui. Aşa l-a cunoscut mama pe tata, în bâlciul de Rusalii de la Caracal. Cele două cete s-au întâlnit şi s-au întrecut. Mama l-a rămas pe tata. Aşa s-au cunoscut, şi apoi el s-a interesat, cine este, de unde este, îi era necaz, mai târziu s-au căsătorit. Mama ne-a învăţat Căluş şi pe mine şi pe sora mea care a dansat în ceată şi a fost vătaf la rândul ei la Boşoteni. Când mergeam cu ceata de căluş prin sate o scoteam pe sora mea în faţă, avea părul lung şi oamenii plăteau mai bine când vedeau că e fată, se minunau.” Este foarte posibil ca şi în cazul mamei şi al sorei sale, prezenţa acestora în ceata de căluş să se fi datorat acestui aspect financiar, fapt speculat şi mai târziu de familia lui, dar pe de altă parte, documentele etnografice vorbesc despre prezenţa în grupurile căluşereşti a crăiţelor.

O altă funcţie importantă a Căluşului, din ce în ce mai accentuată în prezent, este cea de divertisment asigurat în bună măsură de prestaţia Mutului prin spectacolul pe care îl improvizează, prin felul în care se îmbracă, prin faptul că face tot felul de scamatorii şi se dedă la tot felul de obscenităţi care sunt permise cu această ocazie şi stârnesc râsul celor din jur.

Căluşul în complexitatea lui este un spectacol, prin tot ce se întâmplă pe toată perioada lui de desfăşurare, prin virtuozitatea şi complexitatea figurilor, prin vigoarea mişcărilor, prin tehnica deosebită de execuţie. Dansul căluşeresc, ca esenţă a obiceiului, a atras atenţia coregrafilor, formaţiilor artistice, fiind considerat de către unii idealul coregrafic la care îşi doreşte să ajungă orice dansator.

Aspecte morfologice ale dansului căluşeresc

Forma de ansamblu

Formaţia:

Căluşarii sunt dispuşi în monom pe linia unui cerc. Este singurul joc din partea de sud a României în care dansatorii sunt aşezaţi în asemenea formaţie. În funcţie de spaţiul unde se joacă, desenul coregrafic se adaptează la spaţiul respectiv.

Componenţa:

Căluşul oltenesc are în componenţă numai bărbaţi, cu vârste diferite, excluzând copiii, care nu sunt acceptaţi în ceata care colindă satele decât de la o anumită vârstă. După cum am arătat, în localităţi din Dolj şi Mehedinţi ??? în grup erau incluse şi fete sau femei numite crăiţe care nu participau însă la toate secvenţele rituale şi nici nu executau dansurile mai complicate.

Priza:

Căluşarii sunt liber repartizaţi în spaţiu, priza specifică căluşului este cu sprijin în bâtă, cu bâta într-o mână (de regulă în dreapta) sau în ambele mâini. Există mişcări de Căluş la care căluşarii se prind câte doi (Giurgiţa) cu sprijin în baston şi priză pe mâna stângă.

Mişcare generală

Desfăşurarea în spaţiu:

Din punct de vedere spaţial căluşul se desfăşoară bilateral şi pe loc.

Tempoul:

Este unul alternant în funcţie de secţiunea care se execută, plimbarea se execută animato, mişcarea, în tempo vivace, sârba, în tempo allegro.

Compoziţia

Construcţia:

Construcţia este una dezvoltată. În forma lui arhaică dansul căluşeresc avea o construcţie realizată prin alternarea a două secţiuni, Plimbarea şi Mişcarea, fiecare mişcare fiind precedată de un fragment de plimbare de 4 – 8 măsuri, mişcarea propriu-zisă fiind construită după o structură compusă din introducere, mişcare, final, construite pe 8 – 16 măsuri muzicale. Astăzi Căluşul este structurat pe două secţiuni de sine stătătoare, Plimbarea şi Mişcarea, fiecare fiind construită diferit. Plimbarea pe un fragment între 3 şi 5 fraze muzicale, Mişcarea între 4 şi 8 fraze muzicale. În unele situaţii apare Sârba din Căluş, aceasta fiind structurată pe 2 – 4 fraze muzicale.

Succesiunea figurilor:

În situaţia despre care vorbeam mai sus, atunci când Căluşul avea o construcţie alternantă a celor două secţiuni, Plimbare şi Mişcare, figurile de mişcare se executau la comanda vătafului. În situaţia spectacolului actual, succesiunea figurilor este executată în ordinea stabilită de coregraful formaţiei respective, adică are o succesiune fixă a acestora.

Forma:

Fragmentul de bază al dansului în cadrul obiceiului are o formă strofică, construit prin alternarea a două secţiuni: A şi B (Plimbare şi Mişcare).

Plimbarea are o structură simplă, formată din repetarea unor celule sau motive cinetice. Mişcarea (Brâul căluşeresc, aşa cum este denumit de anumiţi specialişti) este diferită din punct de vedere tipologic de la o localitate la alta, având o structură amplificată, formată din introducere, mişcare şi final. Motivul cinetic de introducere este diferit de la o localitate la alta reprezentând în majoritatea vetrelor motivul identitar pentru fiecare dintre acestea şi chiar pentru fiecare ceată.

Am încercat să redăm în anexele de la sfârşitul lucrarii câteva din cele mai reprezentative motive cinetice specifice celor mai reprezentative vetre căluşereşti şi câteva din cele mai reprezentative mişcări de Căluş specifice anumitor localităţi.

Structura cinetică:

Căluşul are o mare frecvenţă a pintenilor pe sol sau în aer, motiv cinetic de bază ce determină un înalt grad de dificultate şi vigoare, paşi bătuţi, sărituri, bătăi pe sol, mişcări executate din culcat pe spate sau în faţă, deplasări mari pe linia cercului.

Mişcările cinetice predominante sunt: paşi săriţi, încrucişaţi în faţă şi în spate, paşi vârf-toc, plimbări bilaterale, pinteni, bătăi în acord şi accentuate cu lăsarea greutăţii, fluturări, rotaţii.

Structura metro-ritmică:

a. Măsura: 2/4. Tip de ritm: binar şi binar sincopat

b. Celule ritmice: dipiric, anapest, dactil, spondeu, amfibrah

c. Motive ritmice: combinaţii de două sau chiar mai multe celule binare

dipiric + anapest

dipiric + spondeu

dactil + anapest

anapest + spondeu

spondeu + anapest

amfibrah + anapest

Aspecte sincretice:

Suprapunerea între frazele de dans şi cele muzicale, în forma arhaică, este în cele mai multe situaţii neconcordantă. Ritmul dansului se suprapune şi completează ritmul melodiei creând un efect de poliritmie. În forma actuală, în cele mai multe situaţii, suprapunerea între muzică şi dans este concordantă, dimensiunea fiecărei figuri de căluş fiind egală cu fraza muzicală.

Particularităţi:

O particularitate caracteristică obiceiului este determinat de rolul comenzilor. Acestea sunt determinante în execuţia şi succesiunea figurilor, deşi în cele mai multe situaţii succesiunea acestora este prestabilită şi se execută în ordinea respectivă.

Variante:

Dacă analizăm aria de răspândire, există tot atâtea variante câte vetre căluşereşti. Căluşul este prezent – cel puţin din punct de vedere documentar şi arhivistic – în repertoriul de joc al fiecărui judeţ sau fost judeţ din Oltenia şi Muntenia (Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa, Vlaşca, Teleorman, Argeş, Muscel, Olt, Dolj, Romanaţi), fiecare localitate având propriile variante de căluş.

O asemenea analiză trebuie făcută pentru fiecare vatră căluşerească, aspecte ce pot fi în timp un reper pentru reconstituirea sau performarea obiceiului respectând aspectele morfologice specifice desfăşurării ritualului specific fiecărei vetre căluşereşti.

Despre Căluş – ca obicei, ca spectacol, ca dans – s-a scris mult şi se va mai scrie fără îndoială întrucât tainele şi complexitatea limbajelor îi vor asigura nu numai perpetuarea, ci şi dinamismul.