„Un buletin de identitate al românului nu poate să fie fără Căluş!”

Interviu cu un maestru coregraf –

 

Maestrul coregraf Nichita Dragomira este unul dintre „copiii teribili” ai Căluşului oltenesc: născut în 1948 la Vâlcele, una dintre vetrele de bogată tradiţie, el a deprins jocul căluşeresc şi s-a abandonat lui cu întreaga fiinţă. Ambiţia de a fi un neîntrecut dansator a rivalizat mai întâi cu aceea de a-şi depăşi propria condiţie de ţăran (a absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti în 1972), apoi, cu aceea de a pune în valoare şi de a face cunoscut folclorul coregrafic (a fost, rând pe rând, dansator în ansamblurile din Vâlcele şi Scorniceşti şi la „Rapsodia română”, apoi coregraf şi conducător al formaţiilor profesioniste şi semiprofesioniste din judeţ). Cum obiceiul de care ne-am ocupat în cursul acestor cercetări este cunoscut mai cu seamă datorită dansului, am socotit că o convorbire amplă cu unul dintre cei mai împătimiţi căluşari şi coregrafi ne-ar putea furniza o serie de detalii şi explicaţii foarte greu de acumulat altfel.

Interviul a fost realizat şi transcris la 19 februarie 2008 în Slatina de către Mădălina Drăghici, studentă în anul IV la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (specializarea etnologie).

DM: Cum aţi descrie traseul dumneavoastră de la copilul din sat ce privea căluşarii la „căluşarul de vatră” şi mai apoi la profesia de coregraf şi respectiv, organizator de spectacole şi festivaluri?

DN: Să dau filmul înapoi. Eu fac parte din rarii oameni care, din jucător, poate să devină antrenor. La ora actuală din scenă am coborât în spatele scenei şi cum am fost eu iniţiat încerc acum să îi iniţiez pe alţii. Deci, eu am un mare beneficiu de la Dumnezeu că sunt născut într-o mare vatră căluşărească, la Vâlcele, pe Valea Iminogului, recunoscută începând de la Perieţi, care se duce până dincolo de Bălăneşti, o vatră foarte apreciată mai ales din punctul de vedere al Căluşului. Am început în urmă cu 50 de ani, dansând singur la clasele elementare. În public, primele mele spectacole au fost în faţa părinţilor, ulterior la şcoala generală, la liceu şi aşa mai departe. Am trecut prin toate etapele, de la amator până la profesionist, culminând cu faptul că am fost angajat. Prima mea carte de muncă am avut-o la Rapsodia Română şi pot să spun că emblema mea este Căluşul. Numele este cunoscut şi chiar recunoscut datorită acestui fapt, pentru că la un moment dat nu m-am mulţumit numai cu execuţia, am şi citit, nu suficient cât aş fi vrut, dar cât de cât am citit.

DM: Ce planuri de viitor aveţi în privinţa valorificării Căluşului?

DN: La ora actuală problema preocupării mele faţă de copii este foarte clară pentru că eu am iniţiat acest festival la Slatina. A ajuns acuma la peste o mie de dansatori. Prin instructorii creaţi de mine controlăm foarte multe formaţii de copii şi sunt sigur că ei vor face ceea ce eu am ţinut foarte mult, ceea ce ţin în continuare şi spun. Problema cea mai mare, atât în muzică, cât şi în dans, este stilul de execuţie. Pornind de la dans un specialist, nu neapărat de faimă, poate să recunoască după execuţie, o mişcare din ce zonă provine. De exemplu, toţi instructorii trebuie să fie foarte atenţi la acest aspect, să menţină stilul de execuţie, pentru că acest stil te localizează imediat unde eşti. În măsura în care le amestecăm nu mai are niciun farmec. Ţin foarte mult la acest lucru. Până acum am reuşit să duc la îndeplinire această dorinţă prin instructorii mei, având în vedere că am beneficiat de avantajul că am colindat tot judeţul şi ştiu tot ce se întâmplă în materie de Căluş la ora actuală.

DM: Ce puteţi spune despre copiii-căluşari pe care îi învăţaţi?

DN: Aici este o formă pedagogică. Dacă îl ţii pe copil numai în sala de repetiţie, nu l-ai stimulat; în clipa când l-ai scos în scenă, l-ai dus într-un turneu, l-ai stimulat şi nu a venit degeaba să facă un efort. Pentru că a atrage un copil la o repetiţie, pe el îl opreşti de la multe lucruri. Poate şi de la cele utile familiei – nu se duce nici cu capra, nici cu vaca şi vine la repetiţie. Trebuie să îl faci de aşa manieră ca să-l faci să nu se mai ducă nici la fotbal, nici cu bicicleta şi să îl aduci în sală. Tactul pedogogic al instructorilor! Nu trebuie să fie numai un bun pedagog al exerciţiilor fizice, ci trebuie şi să fie şi psiholog şi pedogog chiar dacă nu a făcut studii. Aducerea copiilor în scenă, în primul rând este o formă de a arăta spectacolul şi de a face spectacol.

DM: A fost influenţat sau va fi influenţat în vreun fel obiceiul căluşeresc de includerea sa pe lista capodoperelor patrimoniului imaterial al umanităţii alcătuită de UNESCO?

DN. În afară de funcţiile aferente, legătura cu Căluşul este totală şi va dura cât voi fi eu aici, pentru că mă simt legat. Sunt ascultat, păreile mele sunt ascultate şi de la mine în sus şi de la mine în jos. Iar în ceea ce priveşte Oltul şi nu numai, vecinătăţiile, păzesc cu stricteţe, ca într-adevăr – şi acuma cu atât mai mult fiindcă şi UNESCO l-a recunoscut ca patrimoniu – trebuie să ne fie foarte clar totul. Eu cred că de acum încolo trebuie să fim mult mai atenţi la această formulă, să nu se întâmple nimic. Odată pierdută această etichetă dată de UNESCO înseamnă o pierdere definitivă. La un moment dat, acuma cu această uniformitate faţă de care eu sunt contra, din punctul de vedere al etnografiei, al folclorului şi al tradiţiei, lucrurile ar putea scăpa de sub control. Din 1970 tot ce înseamnă spectacol peste hotare, conţine şi Căluşul, indiferent de formaţie: de oriunde ar fi, chiar dacă e din Moldova, din Satu-Mare – toate au Căluş aşa cum pot ei să-l facă! (De cele mai multe ori iese prost!). Dar trebuie să ne gândim că un buletin de identitate al românului nu poate să fie fără Căluş!

DM: Ce dificultăţi presupune demersul despre care vorbiţi?

DN: Eu am grijă să nu se împrumute unul de la altul, să nu trecă la coregrafii savante pentru că în Căluş este o mare greşeală. Căluşul are trei linii de dans: cerc, semicerc şi linie, în rest în clipa în care te-ai complicat nu mai este Căluşul tradiţional. În scenă lucrurile se modifică. Orice lucru mutat de la locul lui suferă anumite transformări. Programul de predare la copii este puţin mai complicat, dar şi foarte sigur, în sensul că un copil ce înregistreză pe veci rămâne, nu mai uită. Ei sunt foarte receptivi însă noi de multe ori greşim, în sensul că nu coborâm la mintea lor, la nivelul lor să împărţim figura în atâtea părţi astfel încât să o priceapă, dar în clipa când a priceput-o e un lucru sigur. Dacă este cineva interesat de Căluş nu este suficientă numai execuţia lui, ca exerciţiu fizic. Noi acuma suntem intersaţi de acest lucru pentru că un copil practic nu poate să joace Căluşul adevărat până nu are 18 ani, când poate să depună jurământ. Jurământul nu a fost o glumă în Căluş, a fost un lucru de bază. Căluşarii jurau cu-adevărat! O mare greşeală s-a făcut pe timpul comunismului când jurau cu voce tare (pe scenă, n.n), nu este adevărat! Căluşul nu se spune cu voce tare pentru că în clipa aceea când vorbeşti tare se duce secretul. Căluşul se face cu jurământ secret. În zona din care provin eu şi o cunosc foarte bine nici nu ai putea vorbi pentru că ai gura plină de usturoi şi de pelin…

DM: În momentul în care depui jurământul?

DN: În momentul în care se depune jurământul! Da, şi acolo spui în gândul tău. Spui că trei ani de zile să nu părăseşti Căluşul, să asculţi de vătaf, să asculţi de Mut, pentru că dacă un căluşar se supără şi dacă „îşi ia jucăriile şi pleacă” sau dacă rămân mai puţin de şapte, Căluşul acela trebuie să se destrame şi atunci, dacă mai găseşti tu – ca vătaf – unul, trebuie să depui jurământul din nou şi pentru ăla. Deci, este o întregă filieră care nu este negociabilă. Este foarte exactă, chiar dacă, mai puţin se cunoaşte… De pildă, dacă apar disensiuni în rândul formaţiei, se spală prosopul de la steag, se schimbă usturoiul şi se depune jurământul din nou, pentru că înseamnă că nu s-a făcut legământul, deci nu s-a legat jurământul.

DM: În ce constau transformările care au intervenit odată cu punerea în scenă a Căluşului? Se poate vorbi despre o alterare?

DN: Eu găsesc o vină dublă la modificarea Căluşului: spectacolele de scenă şi televiziunile. Ele au influenţat de multe ori depăşirea de tradiţie, atât ca execuţie, cât şi ca desen. De dragul de a fi frumos la televiziune unii regizori le-au spus faceţi aşa! Şi oamenii au făcut cum le-au cerut ăia. Eu cred că s-a greşit acia: Nu domnule, mă iei aşa cum sunt eu! În măsura în care mi-ai cerut înseamnă că m-ai scos din tiparele mele! pentru că dacă televiziunea îţi cere să pui o casă şi îi pui uşa pe colţ… Nu domnule, eu o pun acolo unde e, dacă îţi convine bine, dacă nu, nu!

DM: Un alt rol important îl au astăzi (de fapt de mai multe decenii) instructorii…

DN: Au fost anumite transformări, vor fi, dar, încă odată spun, aici este un rol extrordinar de important al instructorului când poate permite să se abată de la regula de bază, deci la păstrarea tradiţiei şi a stilului. Să zicem că dacă în timpul unei coregrafii anumite lucruri pot fi acceptate, în clipa când, de dragul de a suna bine la televiziune, de a fi cât mai spectacular împrumuţi o figură din altă parte pentru că ai văzut-o tu la ăla că a fost frumoasă. Ei, bine, în clipa aia lucrurile s-au complicat, s-au denaturat şi ajungi la un moment dat să nu mai deosebeşti. Sunt anumiţi instructori care pentru a ocupa fraza muzicală recurg la intervenţii. (Şi aici este o altă problemă: Căluşul tradiţional nu a fost frazat, el a fost făcut numai la comandă. Când a comandat vătaful, atunci s-a făcut execuţia, indiferent dacă era jum’atea frazei sau mai ştiu eu ce.) De regulă, au şi ureche muzicală vătafii, dar sunt şi unii care nu respectă fraza muzicală şi nu a fost o problemă, din punctul ăsta de vedere, pe când acum, ducându-l la televiziune toată lumea îţi cere CD şi trebuie să fie frazat. Aici e iar problema instructorului că trebuie să mai ciupeşti dintr-o figură sau să mai adaugi la o figură ca să iasă fraza muzicală. Nu se poate să nu fie legătură între muzică şi Căluş şi vioristul, întotdeauna, a fost unul dintre rolurile principale. Gândeşte-te ce important e vioristul într-un Căluş! Fără el nu se poate juca, or acuma, ducându-l la scenă, punându-i microfoane, din lipsă de spaţiu, dispar mulţi instrumentişti. Se cântă acuma şi la taragot şi la saxofon şi la acordeon şi la orgă, poate câteodată.

DM: Dar pe scenă mai folosiţi recuzita rituală? De exemplu, steagul?…

DN: Steagul se foloseşte pe scenă ca simbol. În primul rând, că este al Căluşului. Dar, de fapt, în clipa în care l-ai adus ar trebui să îi faci toată procesiunea lui. Rolul steagului, când îl faci, când îi pui prosopul, când legi usturoiul, pelinul, însă când faci acest element, de regulă este cam sărac, pe scena. Mai se întâmplă o greşeală aici: nu este obligatoriu ca steagul să fie în scenă, pentru că, practic, atunci când se prezină numai latura spectaculară în scenă a Căluşului ar trebui spus: urmează fragmente din Căluş. În clipa în care ai spus: urmează Căluşul, trebuie să fie de la jurământ până la steag. Ideal ar fi să se recunoască aşa. Când zici că sunt fragmente din Căluş este clar că dai numai latura spectaculară şi l-ai scos din context, de la Rusalii. Dar, în clipa în care se face jurământul, ar fi cazul să se prezinte o reeditare, la nivelul ăsta, pentru că jurământul e sec acolo. Nu are nicio valoare de jurământ că nu este… este făcut teatral. Jurământului îi stă bine la ţărână, în grâu, la răspântie, lângă apă, acolo unde trebuie.

DM: Care credeţi că este cel mai complex rol în ceata de Căluş şi, implicit, de realizat pe scenă?

DN: În ceea ce priveşte problema importanţei funcţiilor, cea mai mare funcţie este Mutul, care se pare că ar fi o fosilă vie, care are atât de multe rădăcini că se pare că nu s-au găsit. Este şi şaman, este şi comic, este şi din partea lu’ dracu’. Dar este şi un fel de teatru popular, el face anumite glume la care râde tot satul.

DM: Dar pe scenă? Există diferenţe între ceea ce face Mutul în sat şi ceea ce face pe scenă?

DN: Da, sigur că da! Acuma să dăm un exemplu: a fost o problemă extrem de controversată, problema folosirii phallus-ului. Phallus-ul a fost folosit în Căluş până în 1955, zic eu, din plin; nici nu se putea altfel! A mai fost folosit şi mai târziu, dar cu o oarecare frică şi teamă pentru că a fost interzis. Însuşi Mutul din Căluş a fost la un moment dat interzis, pentru că el fiind în perioada Căluşului putea să spună că l-a văzut pe primar într-o seară, că pe popa l-a văzut în altă parte şi tot aşa. Nu aveai ce să îi faci că era Mutul Căluşului! Deci, phallus-ul a fost interzis o perioadă. Ori acuma, dacă îl introduci şi este lumea nepregătită este curată pornografie! Eu am fost acuma la Veneţia cu un Căluş tradiţional. Am avut phallus-ul de lemn cu mine, i l-am arătat numai doamnei Popoiu, directoarea de la Muzeul Satului, a râs şi i-am spus foarte clar ăsta nu se poate arăta decât pusă bulină pe ecran. Şi impactul este foarte nesigur deoarece lumea o să înţeleagă că e pornografie, când în realitate, la ţară, la vremea aia era cultul fertilităţii, al procreaţiei, care dacă luai una care nu face copii în braţe sau mai ştiu eu care era bolnavă, s-ar fi vindecat de lucrul ăsta. Probabil că în timp lucrurile ăstea s-au întâmplat. Or, indiferent ce ar fi, în clipa când te-ai dus în scenă, de regulă, câteodată se mai abuzează de acest lucru. E bine să se ştie că este phallus-ul la locul lui, că poate este văzut discret, dar nu trebuie abuzat de el, deoarece lipsind 40- 50 de ani de zile lumea nu mai e pregătită să vadă aşa ceva. Şi un tânăr sau o tânără de 20-30 de ani care nu au văzut, nu au avut cunoştinţă, şi mai mult decât atâta, neştiind rolul lui, că la un moment dat acest lucru este sacru, ce va spune? Cred că istoria phallus-ului este deja scrisă. Nu cred că se va mai ajunge să fie folosit vreodată pe înţelesul tuturor. Oricine va lua numai latura comică a lui şi nu pentru asta a fost el adus şi făcut la dimensiuni mari; exagerările sunt pentru a scoate în relief importanţa lui. Asta ar fi un aspect. Şi Căluşul mutat din ţărâna din bătătură în scenă suportă modificări, pentru că acia apare o oarecare coregafie, apar lumini, apar nişte intrări în scenă care sunt dintr-o parte.Nu poţi să începi ca în curtea omului !

DM: Şi acum pe scenă accentul cade pe funcţia spectaculară, nu?

DN: Căluşul în sinea lui are şi o funcţie spectaculară pentru că chiar în curtea omului când te duci cu Căluşul, omul de rând apreciază virtuozitatea, apreciază uniformitatea şi, în clipa în care unul nu a învăţat figura, să ştiţi foarte clar că lumea îl taxează: uite a lu’ cutare nu a învăţat nici acuma! sau ăla e mai bun decât celălalt! Şi, s-ar putea ca în anul următor să fie înlocuit, pentru că şi un om, localnic, în momentul în care priveşte Căluşul, el ştie foarte clar că apreciază şi felul cum s-au pregătit. Asta face parte din Stratul de Rusalii, când se pregăteşte formaţia şi în funcţie de cât de al dracului de pretenţios este vătaful. Aceste lucruri evoluează sau nu! acia intervine şi alt lucru, în funcţie de valoarea artistică a trupei, vătaful trebuie să ştie ce figuri abordează, pentru că sunt atât de multe figuri! Ai o trupă de tinerei, începi cu figuri mai uşoare. Dacă ai o trupă de oameni mai avansaţi, pleci cu figuri mai grele până ajungi la performanţă, pentru că performanţa şi întrecerea au existat întotdeauna.

DM: Care ar fi, prin urmare, raportul dintre receptarea publicului şi prestaţia scenică?

DN: Şi, să nu uităm că H. Brauner când adus prima dată căluşarii la Londra, a fost prima formă de turism cultural, de prezentare a României şi sub acest aspect şi (asta, n.n.) s-a perpetuat şi la ora actuală, este o formă aproape obligatorie să foloseşti scena. Nu se poate altfel! Este un necesar şi asta este şi evoluţia lucrurilor. Eu nu o să îi cer unui om acuma să mai umble îmbrăcat în izmene: au evoluat lucrurile! Vor dispărea, dar noi avem nevoie de toate transformările care vor fi să le facem cu sfinţenie prin păstrarea stilului fiecărei formaţii în parte. Că e pe scenă, că e în curte, stilul nu trebuie să se schimbe! Că sunt anumite lucruri care sunt benefice sau nu, timpul le va demonstra! E greu! Cel mai mare juriu este timpul, pe urmă publicul. Şi ei sunt cei care te taxează. Publicul, dacă te place, te cere, dacă nu-i place, nu te mai cere. Şi, în clipa când nu te mai cere, înseamnă că ceva nu este în regulă. Atunci ori renunţi, ori te uiţi unde ai greşit! În clipa în care te cere, trebuie să îţi asumi responsabilitatea, să nu cobori niciodată mai jos de nivelul la care te acceptă.

DM: Să revenim la Căluşul din vatra satului. Ce se întâmpla când nu erau festivaluri? Se făceau întreceri?

DN: Dacă se întâlneau două cete de căluşari la intrarea într-un sat făceau rămăşag între ei. Juriul era format din cei doi Muţi, dar se putea şi ca numai vătafii să se întreacă între ei şi ăştia hotărau care este mai bun. Prima ceată care intra în satul respectiv erau cei mai buni şi pe urmă intrau şi ceilalţi: dacă îi mai primea cineva bine, dacă nu, nu. Deci, iată că o competiţie a existat dintotdeauna.

DM: Dar conta şi steagul în această situaţie?

DN: Steagul era unul din criterii. Se măsura lungimea steagului, pentru că şi acia este o problemă: dacă ţi se rupe steagul sau ţi se fură, este ca şi la armată: se consideră unitatea desfiinţată pur şi simplu, iar prăjina de la steag avea o importanţă extraordinară căci cu cât era mai înaltă, cu atât era mai plăcută şi, prin sat, ori era dusă pe ciomege, culcată, ori înaltă, dar trebuia să fie un om foarte sănătos care să ducă steagul. Mai era şi o tradiţie că dacă treceai printre casă şi steag (unde era el rezemat), te-ar fi luat din Căluş. Cred că asta a fost o formă de apărare a steagului să nu fie trântit şi s-a anunţat acest mod ca un fel de protecţie, să nu fie trântit, să nu fie rupt sau ceva de genul acesta, pentru că, într-adevăr nouă de copii ne era frică de steag. Nu ne apropiam de el că ne ia din Căluş!

DM: Am auzit că la un moment dat s-a întâmplat să moară un Căluşar şi că, la solicitarea soţiei acestuia, ceilalţi căluşari au făcut o horă în cimitir; ce puteţi să îmi spuneţi despre acest episod?

DN: Este ceva interesant. Chiar dacă era la doi km de mine, întâmplător, la Izvoare am descoperit un lucru extrem de interesant, dar nu am putut să mă duc prea mult (pe firul timpului, n.n.), pentru că nu am găsit scris nicăieri. Primul joc al căluşarilor se face în cimitir şi cei care vin la cimitir… Este o formulă de a se întâlni, de a arăta valoarea, importanţa mortului. Pe mormânt se bea, se vorbeşte frumos, nu este nimeni trist, nu este ca atunci când te duci să tămâi de şase săptămâni sau ca atunci când se împlinesc şapte ani de la înmormântare, când se duce popa şi slujeşte mâncarea. Se slujeşte mâncarea, se dă de pomană, se bea şi lumea se distrează. Este o distracţie… nu ca la bufet! dar lumea este veselă şi îşi aduc aminte cu bucurie de cei care nu mai sunt. Şi primul joc este dedicat lor. Toată lumea se înghesuie să plătească jocul că, în clipa în care nu l-ai plătit, înseamnă că nu a avut nicio dedicaţie pentru mortul respectiv. Şi cum orice lucru la mort, la pomană trebuie plătit, aşa aproape toţi cei care au venit la cimitir aruncă bani să fie jucaţi că atunci au ei siguranţa că şi mortul lor a avut parte şi de această dedicaţie. După care, (căluşarii, n.n.) pleacă în sat şi dansează. Şi la origine cred că s-a întâmplat acest lucru, că a fost dedicat unui căluşar, hai să-i jucăm acest lucru! Sunt tineri ăştia care sunt acuma la Izvoare în formaţie şi nu am putut să aflu. Ei au spus că aşa au moştenit.

DM: Interesantă atitudine în faţa morţii… Şi aşa fac mereu?

DN: Aşa fac mereu. Păi de atunci până şi japonezii au aflat de problema asta şi când m-am dus odată cu echipa, ăla era de noaptea acolo, filma cum vin femeile cu tăciunii, cu tămâie. Dacă e ceva de jelit se face până la ziuă, până vine toată lumea, se face până vine popa să slujească mâncarea, că după ce s-a slujit mâncarea lumea devine veselă. Deci este o altă formă şi s-ar putea o altă funcţie Căluşului. Nu am găsit nimic scris şi pe cei pe care i-am întrebat, pe cei mai bătrâni căluşari, au zis că aşa au pomenit. Pentru mine asta a fost ceva extraordinar, mai ales că am avut şansa să o decopăr primul şi total întâmplător. De fapt, eu căutam un vătaf de Căluş şi mi s-a spus că e în cimitir. Păi nu joacă Căluşul? – Acolo se duc toţi căluşarii, se îmbracă, depun jurământul şi pleacă la cimitir. După ce au depus jurământul, stau la locul lor, de regulă se strâng la trupină, cum se zice. Toată lumea se duce atunci la cimitr. Tot satul e gol, poţi să îl furi că nu mai e nimeni: de la copil mic până la bătrân se duc la cimitir. Eu când m-am dus şi am văzut atâta lume i-a întrebat: ce faceţi aici? Ei au spus că: primul joc îl facem aici. Nu am mai plecat, am stat acolo şi am văzut primul joc, cu phallus, cu tot ce trebuie. Era şi popa acolo şi râdea şi el!

DM: Dar preoţii acceptă Căluşul în condiţiile în care se spune că e scos din dracul?

DN: Ce se întâmpă…? În Căluş întâlnim două lucruri care zic eu ar avea amploarea unei teze de doctorat; nu a făcut nimeni până acum asta. Parte rea în Căluş este reprezentă de: sare, pelin şi usturoi, care sunt partea rea a vieţii, pentru că partea cea bună, bisericească sunt: vinul, uleiul şi pâinea. Aceste trei elemente puse în antiteză le regăsim în viaţa de toate zilele. Aici este o problemă intersantă de lămurit şi Mutul sigur că este dincolo de noi, e „în partea cealaltă”, mai ales şi că masca lui este cu coarne ca de drac, simbolizează către partea rea, nu?. Şi acia se pune problema că originea lui să fie precreştină. El rămâne un personaj de studiat, în sensul că nu se ştie cu ce elemente a plecat. Se ştie cu ce elemente este acuma, dar pe parcursul timpurilor sunt convins că unele lucruri au fost deformate. Eu cred că faptul că se masca şi sub mască, lumea îi zicea Mut (că Mutul nu e cel care nu vorbeşte deloc, Mutul e cel care spune ceva, dar nu îl auzi, nu îl înţelegi) ţine de alte vremuri. Şi acia e ce e: că sub masca aia nu toate cuvintele le înţelgi. Poate nu a vorbit niciodată, dar acuma Mutul vorbeşte, nu se pune problema!. Şi Mutul Căluşului face ce vrea, bate căluşarii, e rupt din Căluş, dacă sparge capul Mutul nu poţi să îl dai în judecată, în perioada asta!

DM: Spuneţi-mi ceva în calitatea dvs. de foarte bun cunoscător al Căluşului oltenesc despre zonele / centrele de Căluş, unele au dispărut, altele s-au remarcat?

DN: Din nefericire şi aceste lucruri sunt fluctuante. Eu aş împărţi zonele şi situaţia actuală a Căluşului în trei părţi: este un fenomen activ, este Căluşul şi se joacă; este un fenomen pasiv, ştim că a fost, dar nu se mai joacă; de asemenea este şi un fenomen pierdut definitiv unde din povestit seaflă şi nu mai ai nici informatori. Cam aşa l-aş împărţi – structura îmi aparţine – nu ştiu cum împart alţii. Şi toate acest categorii în judeţul Olt se regăsesc. Adică, sunt centre unde estre activ şi se păstrează, cum am zis Valea Iminogului acesta: Perieţi, Schitul Greci, Vâlcele, Izvoarele, Bălăneşti; Valea Cotmenei, Valea Argeşului (care a fost cândva cea mai puternică şi care mie îmi place cel mai mult). Acolo sunt împărţite localităţile şi în actualul judeţ Argeş şi în judeţul Olt, care la origine au făcut parte din regiunea Argeş, pe vremuri când erau împărţite în raioane. La noi acia ar fi: Coloneştiul, Optaşi, Sârbii Măgura, Hârseşti, Pădureţii, care au fost nucleul de unde şi-a racolat H. Brauner căluşarii. acia este impropriu spus că au fost căluşarii de la Pădureţi. Nu! sub denumirea de Pădureţi – că au fost mai mulţi de la Pădureţi – dar au fost din tot centrul căluşari. La noi în judeţul Olt lucrurile ar sta cam aşa: din fenomenul nu mai am niciun informator ar fi comuna Bălăneşti şi Schitul Greci, ultimul informator a murit, l-am adus eu, l-am poreclit Brânză. Când l-am adus în concurs a venit el şi cu încă şapte după el exact cam cum merg cei de la box. Apar formaţii cum e Osica de Sus, unde dacă mâine s-ar duce cineva şi ar vrea să se ocupe, are şi informatori, are şi material uman, dar trebuie un lider. Asta ar fi forma pasivă, deci există, se poate, dar nu se implica nimeni. Şi la forma activă avem: Coloneştiul, Oporelu, Vâlcele, Dobrunul, Cezienii – joacă activ. Mai descoperim şi e o mare surprizăunde e Cârloganii, erau dispăruţi…! Asta mai depinde şi de primar şi ce director de cămin are, cum se implică, intervenţia forumurilor locale… La forma pasivă este cel mai mult de lucru. Dacă nu apare în câţiva ani de zile un lider să preia, mor şi informatorii, pentru că un Căluş într-o localitate piere din cauza a două elemente (puţină lume şi-a dat seama sau poate nu au cercetat suficient sau dacă ştiu cu atât mai bine): primul, omul care dispare şi fără de care nu se mai poate, este instrumentistul. Fără instrumentist sub nicio formă nu se poate! Al doilea este vătaful (că este vătaf şi ajutor de vătaf într-o formaţie, că de asta sunt şi împărţite rolurile: dacă vătaful se îmbolnăveşte sau îi piere vocea şi nu mai poate să comande, trebuie să comande ajutorul de vătaf). Şi ajutorul de vătaf nu este al doilea după vătaf, e ultimul. Şi acia sunt două semnificaţii de care nimeni n-a ţinut cont – ce vă spun acum?! – deci, în capul liniei, în flanc cum se zice, este vătaful şi linia o încheie ajutorul de vătaf, din două motive: unul şi cel mai important este ca linia când merge ori la stânga, ori la dreapta să aibă un conducător. Ăsta este cel mai important rol al ajutorului de vătaf.

DM: Şi se ţine cont pe scenă de acest aspect?

DN: Mai puţin pe scenă. Foarte puţină lume mai ştie de fapt că ajutorul de vătaf a cam şi dispărut. A rămas numai vătaful, dar imaginaţi-vă că se poate întâmpla să-şi piardă vocea sau să se îmbolnăvească. El o să aibă un randament mai mic în Căluş. Nu pleacă din Căluş, ca să nu se desfiinţeze, dar în momentul de faţă a intrat ajutorul de vătaf, care e în capătul celălalt al liniei; linia, în orice sens se deplasează (şi cercul), au un conducător în faţă. Deci, a cam dispărut ajutorul de vătaf.

DM: Dar sunt de asemenea şi probleme legate de găsirea persoanei care să poată îndeplini atribuţiile Mutului?

DN: Da, rolul Mutului este cel mai greu rol şi de aceea au şi dispărut. Acuma sunt formaţii de Căluş care ar vrea să readucă Mutul în scenă şi nu au cu cine. În primul rând, cei care ar avea o comicărie nativă, pentru că unul din rolurile, talentele principale, pe care trebuie să le aibă un Mut este să fie comic, un comic nativ. Trebuie să fie un om care să ştie ce este Căluşul, să ştie să joace, că de multe ori el se întrece cu vătaful. Apare şi un antagonism: cine să conducă formaţia. Cred că din punctul de vedere al teatrului popular nescris la noi acest rol este în pericol. Mutul Căluşului este un rol care este în pericol. Nu are cine să-l facă şi, din neştiinţă, dacă nu-i spui, dacă nu-i arăţi nu are de unde să facă. Unii au văzut şi ar putea să-l facă, dar alţii care nu au văzut, de unde să ştie ce să facă?! Nici nu ştiu ce rol are şi, chiar dacă ar rămâne cu latura comică, nu are tare latura de convingere. El trebuie să facă lucrul ăla, el joacă un rol dar nu a intrat în pielea personajului, pentru că o trăire exterioară pleacă din interior.

DM: Ce credeţi despre luatul din Căluş?

DN: Este interesant acest lucru. Am documente că s-a întâmplat şi nu ştiu cine mi-a luat minţile! Mie mi s-a întâmplat un lucru deosebit aici. În 2002, când ne pregăteam să plecăm la un concurs la Mamaia, unde am şi luat marele premiu, o femeie a auzit că e Căluşul în sală, a venit cu un copil şi mi-a spus că un medic i-a zis să încerce şi să fie jucat în Căluş. L-au jucat băieţii mei. I-a plătit şi femeia a spus că şi-a revenit copilul. Acest lucru s-a întâmplat acolo (la festivalul de la Mamaia, n.n.). S-a mai întâmplat şi la Dobrun. De fapt ce se întâmplă? Luatul din Căluş are o formă asemănătoare cu epilepsia. Este şi cu autosugestie la un moment dat. După Căluş se umblă foarte mult, se umblă prin soare, nu bei apă, nu mănânci la timp şi, s-ar putea să faci o greşeală: ai trecut pe lângă steag sau în ziua aia ai lucrat ceva şi atunci îţi aduci aminte şi, automat, zici că te ia din Căluş. Şi în clipa aia te comporţi ca atare. Jucând cu pintenii, cu apa rece care se dă pe la tâmplă, fiind pus la umbră, fiind jucat departe de ochii lumii, probabil că acele zgomote, bătutul la tălpi (o fi presopunctura?), te fac să te simţi mai bine.

DM: În final, v-aş ruga să-mi spuneţi câte ceva şi despre costumul de căluşar: este unul special?

DN: Unii au zis că a fost special creat pentru asta, dar nu e aşa. Costumul de Căluş nu s-a făcut în casă niciodată. A fost o improvizaţie. Au luat o cămaşă cusută, bete peste ea, pe pălăria normală s-au luat mărgele de la fete şi s-au pus acolo, la opincă s-au pus zurgălăi şi… s-a terminat Căluşul?… s-au dat betele înapoi în sat, s-au luat mărgelele după pălărie şi s-au dat fetelor înapoi, s-au dat pintenii jos. În casă nu-şi permitea nimeni să facă o cămaşă pe care să o îmbrace numai o singură dată (pe an, n.n.). Costumul de Căluş a fost o improvizaţie dar cu gust făcută. Chiar a fost o întrecere acia, care găseşte cele mai frumoase bete în sat, care are cele mai frumoase mărgele, un ciomag frumos încrustat, cu flori pe el, care pinten sună mai bine. Şi acia fost concurenţă! Lumea ştia că mărgelele de la pălăria lu’ ăla sunt de la fata cutare. Batistele care se jucau şi erau puse pe alături tot de la fete erau. Era şi bucuria că au fost jucate în Căluş. Că şi betele jucate în Căluş, dacă le puneai la secere la şale, nu te mai dureau şalele. Căluşul se joacă înainte de secere şi este foarte bine ales de Rusalii pentru că, de obicei, nu mai e nici sapa de porumb, care e o activitate de bază primăvara, dar nici grâul nu este gata de secerat. Deci, este într-o perioadă când o săptămână de zile nu lucrează, altfel ţăranul român nu ar fi acceptat sărbătoarea asta să fie când se lucrează, sub nicio formă!