„Eu am învăţat Căluşul de la mama mea.”

Interviu cu un fost căluşar –

Pe Constantin Marcu(Nea Tină) l-am vizitat într-o zi de vară cu nori grei de ploaie, 6 august 2005, acasă la el în satul Bondrea. Nea Tină (născut în 1927) este cunoscut nu doar în Cezieni, centrul de comună, ci şi pentru că viaţa l-a purtat în nenumărate locuri oferindu-i când şanse, când neîmpliniri. A fost miliţian TF, apoi rezervist, perceptor în comuna Teslui (Bosoteni, astăzi plasată în Dolj), lăcătuş la Fabrica de vagoane din Caracal, instructor coregraf la ansamblul CFR Griviţa Bucureşti, apoi muncitor la Fabrica de vagoane din Caracal şi a revenit în Bucureşti, la ansamblurile „Rapsodia română” şi „Ciocârlia”, tot ca instructor-colaborator pentru a le preda jocuri din zona Romanaţilor „profesioniştilor” din deceniul al şaptelea.

La cererea ing. Dănacu din Cezieni, a înfiinţat în această comună o formaţie de copii în anii ’70 („pepiniera” Ansamblului „Ghiocelul” de astăzi). Orgolios ca orice căluşar, Nea Tină ne-a spus încă din primele momente: „Păi io i-am învăţat şi pe Dodu (Teodor Ţenea, conducătorul actual al formaţiei, n.n.) şi pe toţi! De la mine ştiu tot ce ştiu! Erau mici numai atâta când m-a chemat la ei ingineru’ Dănacu (poate-aţi auzit de el!)”. Dar cea mai uimitoare informaţie pe care ne-a dat-o – tot din primele clipe – a fost aceea că se trage din doi vătafi: atât tatăl său, cât şi mama sa fiind pe la începutul secolului trecut foarte cunoscuţi prin târgurile de la Caracal, Balş, Craiova…

L-am întrebat dacă în afară de noi a mai venit cineva să-l întrebe, să înregistreze informaţii, „să ia paşi de joc” de la el şi ne-a răspuns disimulând interesul pentru revenirea în sălile de repetiţie: nu intra în planurile lui aşa ceva căci a sperat că la pensie va sta cu ziarul şi cafeaua la poartă… dar l-au împuşcat pe Ceauşescu, s-au dat pământurile înapoi, iar acum, la bătrâneţe, a devenit agricultor adevărat!

Acest interviu a fost înregistrat de conf. dr. Narcisa Ştiucă şi Florian Teodorescu.

„… de la mama am învăţat tot-tot-tot în sufletu’ mieu!…”

NŞ: Spuneţi-ne, vă rugăm, cum aţi căpătat pasiunea pentru Căluş.

CM: Eu am învăţat Căluşul de la mama mea. Mama mea a fost vătafa căluşarilor de la Dobrun. Tatăl meu a fost vătaful căluşarilor de la Teslui pe timpurile vechi, în anul 1900 când avea tatăl meu 18 ani, mama, la fel. Şi s-a dus cu căluşurile la oraş. Acuma, cân’ să-ntâlneau-nainte vreme căluşurile, să luau la rămăşag: care e mai tare, adică mai bun la joc. Şi le obliga şi poliţia să părăsească oraşul, să plece, să rămână ăia buni în oraş. Şi s-a luat mama cu tatăl meu la rămăşag şi l-a rămas mama şi l-a obligat să plece da’-nainte l-a-ntrebat: „Mă, da’ de un’e eşti?” I-a spus că de peste deal e. Mama ştia şi cu fluieru’… A’ mai mare sărbătoare la noi era Căluşu’ (Rusaliile, n.n.)! De mic copil îmi cânta Floricica din Căluş şi Tirabaua ţigănească şi tot. Şi de la mama am învăţat tot-tot-tot în sufletu’ mieu!…

Şi fraţî mei – frate-meu a murit pe front – fusăsără căluşari, soră-mea iară căluşară. La Goicea, la toate comunile din Dolj, la festivaluri am fost cu ea. Ş-o puneam pe ia vătafă io. O puneam pe ia vătafă! Era grăsuţă şi ştia mişcările ca lumea. Ia învăţase de la mine şi din familie ş-o puneam pe ia vătafă ca să aibă aspectu’. Şi zice lumea: „Ia uite bă, femeie vătafă!” Şi io stăteam în spate şi cân’ îmi făcea semn că nu mai poate, gata! Intram eu şi duceam la bun sfârşit jocu’.

NŞ: Cutreieraţi satele?

CM: Da, mergeam prin sat la Rusalii şi ne primea oamenii cu pelin, cu usturoi, punea un glod de sare acolo sau solniţa cu sare şi ne plătea că asta era tradiţia noastră de căluşari. Murea copiii de drag! Umbla toţi după Căluş!…

„Puneam jurământu’ pe el ca la armată!”

NŞ: Făceaţi steag, juraţi?

CM: Făceam steag: o prăjină lungă, nouă şi o legam cu şervet acolo, puneam jurământu’ pe el ca la armată: „Jurăm să ne ţinem de Căluş până să termină Căluşu’!” (până joi după Rusalii, cân’ făceam îngroparea). Tăiam prăjina cu toporu’ eu, şefu’, şi făceam o groapă şi-ngropam Căluşu’ cu usturoi cu tot-tot-tot acolo. Aşa să-ngroapă Căluşu’! Aşa era obiceiu’ steagului: să făcea în timpu’ cât făceam repetiţie, nu era dată fixă: când plecam trebuia să fie făcut.

NŞ: Unde făceaţi steagul şi jurământul?

CM: Păi la mine acasă, la vătaf. Tot acolo se făcea şi primul joc şi pe urmă porneam…

„În religia asta a noastră despre Căluş nu prea aş crede, da’ am văzut cu ochii mei!”

NŞ: Ce puteţi să ne spuneţi despre vindecarea celor luaţi din Căluş?

CM: Era tradiţia noastră: dacă venea cineva, să simţa bolnav, dezgropam de-acolo, luam pelin, usturoi, îi puneam la burtă aici, la curea.

Şi să vedeţi: am avut ocazia (şi eu nu cred, că eu sunt un om mai… un om care am cunoscut religia…) şi vreau să spun că în religia asta a noastră despre Căluş nu prea aş crede, da’ am văzut cu ochii mei! Şi am sculat io, da, io am sculat bolnavi!

Ne pomenim cu cineva că venea în Strodu’ Rusaliilor că: „Hai, că am şi io o fată luată din Căluş!” Dârdăia ca un fel de friguri: o lua frigurile, o durea capu’, o durea stomacu’, o durea toate alea şi era liniştită… Da’ io, ca să văd dacă e luată din Căluş, puneam lăutaru’ lângă ia să cânte şi-ncepea să dărdăie, să joace cân’ îi cânta. O luam (persoana, n.n.), jucam cu Căluşu’, treceam peste ia, îi strigam la cap: „Hăi, hăi! Hălăi-şa!”. O frecam cu usturoi pe ochi, pe… nu ştiu ce… socoteli, daraveli… Era un pui de găină legat, pironat de picioare acolo. Era o oală cu apă (de pământ!) şi-i spuneam fetii: „Cân’ oi da io-n oală, te scoli sus!” Şi cân’ dam în oală auza, sărea-n sus, întra-n horă şi-i trecea!

NŞ: Şi cum vă explicaţi miracolul acesta? Sunt puterile căluşarilor?…

CM: Eu n-aş crede şi nu cred în treaba asta, da’ am văzut cu ochii! Da’ io m-am gândit: treaba asta, Căluşu’, îi descompune socotelile – io ştiu cum?! Ori din usturoiu’ ăla, din frecătura aia, ori din joc… Nu ştiu că nu sunt doctor şi nici injecţii nu i-am făcut să să scoale! Jucam cam un sfert de oră Căluşu’ să-l dezorientăm, să-l dezmierdăm pe iel cu capu’… Cred că există şi Dumnezeu pe pământ!

NŞ: Era eficient jocul căluşarilor şi după Rusalii?

CM: Era, dacă s-arăta boala la câteva zile, o săptămână. Să-mbolnăvea şi după aia şi formam Căluşu’ acasă, adunam Căluşu’, ne-mbrăcam şi-l jucam şi-l sculam. N-am văzut un om să nu să scoale! Toţi s-a sculat (la) care i-am jucat Căluşu’! Nu vă mint, da’-n sufletu’ meu nu prea am încredere!…”

„Căluşu’ a intrat la noi! A adus noroc!”

NŞ: Înţeleg că odinioară eraţi renumiţi şi că lumea vă aştepta cu nerăbdare. Eraţi apreciaţi?

CM: Noi pe unde am fost am fost renumiţi pentru faptu’ că Tesluiu’ ăsta (îi spunea Bosoteni înainte vreme) avea Căluş, da’ alte comune din Dolj nu prea avea. Numai Oltu’ avea, da’ nu prea ajungea pe aici. Şi Argeşu’ mai avea. Dobrunu’ avea mişcări bune de Căluş; mişcările alea le-am învăţat de la mama. Cu Dobrunu’ n-am făcut concurs, rămăşag, că aveam mişcările lor, da’ cu Dolju’ nici pe-atât, că fugea de noi!… Avea şi ei pe la Băileşti, da’ era proşti, slabi… hă-hă-hă! „Hăi-şa! Hăăăi-şa, hăăăi-şa-şa!”- aşa era comanda! Aaa, păi la noi… mişcări sprintene! Cum joacă Cezienii, că la Cezieni toate mişcările-s de la mine. Toate care le fac copiii la Cezieni! Jucam şi la Cezieni, noi, din Teslui, că abia când a fost unu’ Dănacu, preşedinte de CAP s-a-nfiinţat formaţia.

Eram primiţi cu mare bucurie şi oamenii ne urmau de la un capăt la altul al satului: „Căluşu’ a intrat la noi! A adus noroc!”

NŞ: Aveaţi şi scenete comice?

CM: Când se puneau ciumagele jos, ultimul care punea era luat pe două ciumage şi luat la bătaie să spună unde a fost cu o noapte înainte: „Am fost la soţia vătafului!” – îl băteau peste picioare şi, când scăpa, trebuia să ia o fată în braţe, s-o-nvârtă în horă.

NŞ: Ne puteţi descrie costumul?

CM: Păi costumul era din cămăşi cusute (de socru, de naş, lungi, care să dau la nuntă, că lumea le păstra), bete (făcute gen fustă şi o pereche încrucişate peste piept), ciorapi înfloraţi şi peste ei, clopoţei; nu era diferenţă între căluşari şi vătaf. A, şi purtam pălării cu panglici! Alţii avea fes, da’ noi, întotdeauna pălării.

NŞ: Cum se încheia Căluşul?

CM: Păi cum v-am spus mai-nainte: să-ngropa steagul (eu, vătaful, mergeam cu ei), p-ormă să împărţeam banii (că tot io-i strângeam), plăteam lăutarii şi la urmă de tot făceam o petrecere acolo, la capu’ satului cu muieri cu tot, cu tot satu’. Asta era!