„Aplauze pân’ la cer, până deasupra pavilionului!…”

Interviuri cu un lăutar –

Constantin Ghican (Nea Costină Lăutaru’, născut în 1942) acordă muzicii sale atenţie şi semnificaţie deosebite. Şezătoarea, hora, Căluşul, nunta devin subiecte şi pretexte de recompunere a trecutului. Împrejurările în care se poate exprima cu ajutorul cântecelor sunt astăzi mai rare şi se suprapun în general cu spectacolele la care participă ansamblul Căminului cultural din comuna Cezieni-Olt. Actualizarea repertoriului – a cărui complexitate e reprezentată de melodii instrumentale de joc, doine, balade, cântece ceremoniale de nuntă, cântece de ascultare, cântece despre război – are loc în contexte fireşti, spontane sau provocate.

De Rusalii, în sat, vioara lui C. Ghican îi stimulează pe căluşari, iar jocul din ce în ce mai ritmat, mai alert, înfocat până la urmă, a adus câţiva stropi pe fruntea lăutarului. Aveam să aflăm că nea Costină face de multe ori ca dansul căluşarilor să se înteţească într-atât încât îşi atrage “mustrările” jucătorilor epuizaţi.

Nea Costină excelează în relatarea spectacolelor. În 2005 căluşarii din Cezieni îşi dublează prestigiul: pe lângă faima de a fi premiaţi în Anglia, se pot lăuda cu succesul din Japonia, de la Expoziţia universală de la Aichi. Amintirile reţinute despre Anglia şi englezi au căpătat forma anecdotelor în urma trăirii, povestirii şi repovestirii, însă în esenţă sunt pertinente percepţii ale diferenţei prin observaţie, admiraţie şi analiză. Discuţiile purtate cu cei care au participat la concursul din Anglia (1974) sau cu cei care s-au întors în septembrie 2005 din Japonia sunt în mod esenţial axate pe relaţia dintre dansatori şi public.

Interviurile au fost realizate între 2004 şi 2006 de Monica Beatrice Bercovici, Laura Ioana Negulescu şi Ileana Benga; la acestea au participat şi câţiva membri ai formaţiei din Cezieni. Transcrierea aparţine Laurei Ioana Negulescu.

„Căluşul nu-l joacă orişicine!”

„Jocul are mai multe, n-ai văzut, că are schimbare?… are sârba Căluşului, are dăschiderea, n-ai văzut? «Tai-ra, ta-ta-rai-ta tai-ra, Tai-ra, ta-ta-rai-ta tai-ra!» Sunt mai multe, cum sunt la dansuri: ştiu că au greaua, au sârba Căluşului, au plimbare, ghioceii… Noi n-am avut mut niciodată, fiecare comună are specificu’ ei, obiceiu’ ei. au avut mutul Căluşului, ai văzut, se-mbracă ăia, în… pă la Coloneşti, prin partea astalaltă…”

„Trei melodii de Căluş sunt la noi, la alţii poate e altfel… Căluşul, una, pe urmă au plimbarea, exemplifică: după fiecare, acu se plimbă ei, îngenunchiază, ai văzut, îşi fac figurile lor, şi pe-ormă fac sârba Căluşului… când joacă ei şi cu muzică şi fără muzică. Căluşul nu-l joacă orişicine.”

„În sat, dacă vine la mine, o ia p-asta mică şi joacă cu ea. Ia copiii ăia mici. Vedeţi, după ce facem Căluşul, facem hora mare. Da, la fiecare, şi-atuncea se prinde şi gazda, cum e Lili, noru-mea, vin şi ele acolo, joacă puţin şi ea. Şi bărbaţii care vrea.”

“Căluşul nu-l joacă oricine, sunt dansatori care le place să joace. Vedeţi, dumneavoastră, dacă la noi a învăţat unu, ăilanţi învaţă de la el. Să vedeţi când face repetiţie la cămin, cu directoru’ de cămin, ă… cum vin ăia mititei pă lângă ăia, ăia joacă şi ăia mici dă şi ei dân picioare, şi văd figurile, şi p-ormă directoru’ îi bagă şi pă ei şi face aparte repetiţie cu ei. Cu ăştia de la grădiniţă, face acuma. Şi unii prind…”

„Noi ziceam că suntem noi mai buni, ei ziceau că-s ei mai buni.”

“Dobrunenii, au avut şi ei, de când îi ştiu eu… Noi ziceam că suntem noi mai buni, ei ziceau că-s ei mai buni… Noi mergeam în partea asta, şi ei în partea lor… O luam: Grozăveşti, Drăghiceni, Liiceni, Caracal, Amărăşti, Dioşti, p-aci, şi ei mergeau către… partea ailalată…

Daaaa! Pfuuu! Jucau şi soliştii ei între ei, jucau şi tot… Şi în sat, odată au venit la noi aici… Ca să… se credeau ei că-s cei mai buni! Păi jucam, hai, joacă mai întâi tu, şi apoi noi… în stradă, în stradă, păi, ce… Erau ăştia… care veneau să vizioneze, să să uite, să vadă, şi «Gata, sunt mai buni ăştia, ăştia-s mai buni, Cezienii!». Mergeau în tot satul. Cine ne băga, da’ majoritatea ne băgau în curte… N-aţi văzut că deschid porţile?… când mergem pe stradă, cine vrea să ne bage în curte, deschide poarta. Intrăm jucăm şi plecăm…”

“La bâlci, la Caracal, da, şi-acolo, iar să vezi… făceam rămăşaguri, care-s mai buni, că acolo era toată lumea din bâlci, îţi dai seama! se uita! Venea Dobrunu, păi venea părţile astea din… Vâlcelele, Slatina, Balşu, Iancu Jianu, Morunglavu, sunt multe formaţii, pe la Cârlogani, în nordul judeţului. Jucând acolo, auzeai pe vreunu’, fugi, mă de-aici, jucăm mai bine ca ăştia… Ia, mă, hai să vă vedem, hai, ia jucaţi! [cine hotăra care-i mai bun? n.n.] Publicul.”

„Face unu de la ăia o figură, unu [din celălalt grup, altă figură, n.n.]… De 40 de ani nu ne-am mai întâlnit… Eu l-am cunoscut. Ne-am întâlnit în Craiova… să bem o bere… Ca astăzi, de Rusalii… I-am întrebat pă ăia: – De unde sunteţi? – Din Morunglav! – E clar că sunteţi din Morunglav… – Tu de unde esti, mă? – Din Morunglav. -Păi nu mă mai cunoşti?- Nu? – Ia, adu-ţi aminte, în ’64, unde ai făcut armata? -Am făcut-o la Bucureşti, la Otopeni. Noi acolo ne-am întâlnit, am stat, 4 sau 5 luni, am stat cu el… – Nu mă cunoşti? – Nu te cunosc! – Ia adu-ţi aminte la Otopeni… – Aaa, tu eşti? Eram prieteni. Toată ziua cântam… Şi am început: de la noi o figură, de la ei o figură… Până s-a supărat Dodu, şi când s-a supărat Dodu şi le-a arătat o figurăăă… Gata! Pe urmă am cântat eu cu vioara… Păi şi la ei a fost vatră de căluşari. Ca să arate ăia figuri, ăia figuri… ”

„… erau steagurile României, în sala aia acolo… şi toată lumea ţinea cu românii, cu copiii de la Cezieni.”

“Cin’şpe zile am stat (în Anglia, n.n. L.N.). Ne duceam în fiecare zi acolo, da’ o dată am jucat noi. Şi noi când am fost cu copiii, cu căluşarii, erau steagurile României, în sala aia acolo… şi toată lumea ţinea cu românii, cu copiii de la Cezieni. […] Şi s-a ridicat toată sala în picioare. Ai noştri, când au intrat, să rupă scena, să rupă scena, le-a dat cu sacâz, ca să n-alunece copiii. Era sacâzu’, uite-aşa de gros… pisat. Şi, când au intrat, să rupă scena… Şase minute… Dacă era toată lumea în picioare, şi steagurile României… Şi, îţi dai seama, când s-a anunţat concursul… La sfârşit… Noi am dat ultimii… Şi după ce s-a terminat, a venit directorul clubului de-acolo, şi ăia, cum le zice… juriul. Şi când am auzit, în limba lor au vorbit: «Babies – adică copiii – Cezieni, Rumeni, Olt!» Premiul unu! Cum au zis… Vă daţi seama, ce a fost acolo? Toţi copiii se-mbrăţişau!”

„Am jucat, prin interior, p-aci, prin comune, prima dată, pe urmă prin ţară ne-am dus… am fost pă la Palatul Republicii, cu Ceauşescu, da, era Ceauşescu atunci, cu Ansamblu “Ghiocelul”, am avut coregrafi de la Bucureşti, unu Jumătate, şi unu Dilă…, bineînţeles, ei umblau puţin, dansurile le ştiam noi, de-ale noastre, de aicea, nu d-ăstea de la Bucureşti sau… prelucrate…”

„’74, Anglia, cu copiii, cu căluşarii, în mai sau iunie (după 25 mai), 15 zile, cu trenul, ţările. Am trecut prin Ungaria, Austria, Germania, Franţa… am stat în Paris o zi şi-o noapte şi de-acolo am trecut Canalul Mânecii cu vaporu’. Şi acolo am avut mare succes cu copiii, au fost 14 căluşari (10-14 ani). Au concurat cu 34 ţări.”

“Pe 14 sau pe 16 e festivalul Căluşului, aci, dacă aţi putea să veniţi! La Caracal… Vin din toată ţara, atunci vezi fel şi fel de Căluşuri. Da’ noi am luat locul I, şi anul trecut am luat locu’ I. Vin din Moldova, din toată ţara, Alba Iulia, Banat.”

„Păi şi-n Japonia au spart un microfon. Că afară când dam – dam şi afară câteodată – când eram programaţi, era un program făcut, a pus microfonul, ca să se audă pintenii, ştii, jos la scenă. L-a dat dracu’, a căzut!”

„Nu, eu nu ştiu bine nici româneşte, dar să ştiu şi chinezeşte!”

CG: Ce firmă avea? Lufthansa. Da’ să ştii că eu mă gândeam când am plecat de-aicea, am văzut cum se urcă acolo, la aeroport, pe pistă, cum pune scara, lasă scara jos şi nu ştiu ce. Noi când am intrat, am mers cu o sală aşa lungă, în aeroport acolo, şi m-am pomenit în scaune. „Mă, păi ce-i aici?” „Nu, că intrarăm direct în el.” Am avut al doilea lângă geam, n-am fost chiar lângă geam, al doilea.

CG: A fost un bloc, erau toate naţiile-n el acolo, erau negri, erau belgieni, erau nemţi, erau francezi, de toate…

LN: Şi cum vi se păreau?

CG: Mi se păreau că… erau oameni tot ca noi, decât că nu ne înţelegeam. Se mai înţelegeau care ştiau engleza. Pe mine mă-ntrebau ăştia, japonezii: „Speak english?” „Nu, eu nu ştiu bine nici româneşte, dar să ştiu şi chinezeşte!”

LN: Şi când aţi văzut prima oară japonezi?

CG: Am plecat la spectacol a doua zi şi acolo nu s-a pomenit câtă lume, parcă ieşeau din pământ aşa, pfai de mine!.

LN: N-aţi văzut atâta lume?

CG: N-am văzut, am fost şi-n Anglia, da’ nu. Eu ieşeam câteodată prin ei pe-acolo şi mă gândeam: „Mă, eu să fiu ăsta? Să fiu eu oare ăsta care sunt între lumea asta aici?”

LN: Cum erau japonezii?

CG: Japonezii erau nişte oameni scunji, cam semănau toţi la fel, erau mopşi aşa, parcă erau… ochii mici.

LN: Şi japonezele?

CG: Şi japonezele, unele erau mai frumoase, altele erau mai urâte, în general erau cam urâte.

LN: Copiii?

CG: Ca pământul. N-am văzut copii grei aşa de când sunt. Dacă luam un copil aici, mă durea genunchele. Mai mult de 4 ani, 5 ani n-avea. Frumoşi, ai dracu’ frumoşi, grăsuţi. Oooaa! Ce mi-a plăcut? Mi-a plăcut de copii: foarte civilizaţi, atenţi, să rămână de mă-sa, aveau rucsacul în spate, uite atâta era, ruscacul şi aparatul ăla. Veneau la noi şi: „Arigato, Arigato!”Ştii care-mi plăceau mie femei? Ălea cu ălea la spate. Sunt unele care-şi pun nişte ălea la spate. Avea, ziceai că e o perină la spate (îmbrăcate în costumul tradiţional, n.n., L.N.). Ei, alea, alea mi-au plăcut! Mai erau, mai erau. Ce vă spuneam eu, mă? Aveau ălea …. mici.

LN: Japonezii ce fire au?

CG: Eu cred că sunt cam dependenţi ei de femei. Eu aşa gândesc. Ei sunt cu munca, ei muncesc şi ele stau acasă. Am văzut când veneau de ne pozau. Era cu bărbate-su. Îi da ăla lu’ bărbată-su (că toată lumea avea aparate de fotografiat, nu ca la noi, toată lumea!), îi da ăluia aparatul şi ea venea lângă mine, hai să ne pozeze! şi p-ormă plecau. Da’ el de ce nu venea? Nu, n-aveau voie!

„… dacă începea unul să dea mâna cu mine, toată lumea venea să dea mâna cu mine.”

LN: Şi publicul cum era?

CG: Publicu? Pfaaa! Le plăcea de noi de… nu de noi, de ce făceam noi. Da’ le-am cântat frumos.

LN: Ce-aţi cântat?

CG: Păi am cântat câteva piese la vioară, am cântat o doină, am cântat ceva de Ciprian Porumbescu, baladă, un fragment, în orice caz, nu le am eu cu… aşa, o sârbă, o horă, aşa.

LN: Şi Iancu Jianu?

CG: Am cântat şi pe Iancu Jianu.

TŢ: A închinat vioara.

CG: Am închinat. Da’ n-am mai cântat din gură, că mă durea măseaua. Şi eram aplaudaţi, vai de capul meu! Şi după ce ieşeam – aveam 15 minute. Dacă intram la fix, la şi 15, la şi 16, ee, câteodată 14.

TŢ: A fost live.

CG: Da, era pe viu. Ieşeam şi aveam, stam în pauză pe nişte scaune ornamentate, frumoase. Veneau când treceau, ca să iasă afară treceau pe lângă noi, dacă începea unul să dea mâna cu mine, toată lumea venea să dea mâna cu mine. Directorul şi cu copiii ăia, cum ne duceam la apartament, mâncam şi plecau. Dacă plecau la 3, la 4, veneau la 10 noaptea, colindau cred că zeci de km pe jos.

LN: Şi dvs. ce făceaţi?

CG: Eu dam ocolul blocului, eu eram de pază. Mai aveam nişte constructori peste drum, lucrau, făceau nişte blocuri acolo, nu ştiu ce făceau, eu eram cu ei, eu eram şeful lor. Mă chemau la ei, beam suc cu ei, da’ nu ştiam să vorbesc cu ei.

„Aplauze pân’ la cer, până deasupra pavilionului.”

LN: Cine intra primul pe scenă?

CG: Eu. Râdeau ăştia de mine.

LN: De ce?

CG: Mergeam legănat. După ce terminam de cântat, ei credeau că s-a terminat programul. Eu mă retrăgeam în partea aialaltă, în stânga lor, şi începea Căluşul. Şi când intrau ăştia, mamă-mamă-mamă! Aplauze pân’ la cer, până deasupra pavilionului. Era pavilionul, cred c-avea 50-60 m, era înalt.

LN: Le plăcea.

CG: Da. Şi când terminau, nu-i lăsa să plece. Mm, mm, la unii le plăcea, unii dormeau, când citeau ăia [muzica bizantină, n.n.]. Ăia au avut program frumos şi ei, da nu-i încânta pe toţi, că ei nu sunt ortodocşi ca noi, parcă budişti, ăia au alte probleme. Îi aplaudau unii.

LN: Cine avea mai mult succes, Maramureşul, Oaşul, Cezienii, popii?

CG: Ei aveau o tobă şi c-o vioară şi-o chitară, toba aia făcea mai mult zgomot şi îi mai încânta, da’ când intrau ăştia să joace, nu mai ţineau cont de tobă, era vioara mea şi cu picioarele lor [râde, n.n.]. Şi culmea, la ăia li se rupea corzile, pe scenă, cântând, la o săptămână, două, li se rupea coarda. La mine nu s-a rupt nimic în 200 de spectacole şi ştiam cum să cânt, că mă gândeam, că dacă cânt altfel, mi se rupe coarda şi n-am ce să mai fac. Am zis c-o pup de-o sută de ori!

„… au luat ăştia japonezele la Periniţă”

CG: Programul? După ce mâncam, mă uitam la televizor: erau ăia, graşi ăia (sumo, n.n., L.N.). Ăştia plecau. Câteodată nu dormeam deloc. Mi se urâse pân’ la urmă. Auzi, fii atentă-aici! Mi-a fost greu, deci noi am plecat pe 12 de-aici, mi-a fost greu până pă-întâi, le-am spus: „Mă, e mult până pă-întâi!” Am plecat pe 12 august şi am venit pe 26 septembrie. Aveam pe popa ăla gras, îi ziceam: „Părinte, pân’ la-ntâi urcăm, de la întâi coborâm, să ştii.” Făceam: „Ce e astăzi?” „Joi.” „Gata, mâine a trecut, mai sâmbătă, duminică” pe mâine nu-o mai puneam. Şi-a venit şi 25! Ai de mine! Pe 24, seara, noi am terminat, am făcut o Periniţă, au luat ăştia japonezele la Periniţă, pupături. (Ălea bătrâne erau mai frumoase ca ălea tinere.) „Ca măraru’, ca măraru’, te pupă lăutaru’!”

„N-am văzut vaci aşa mari de când mama m-a făcut!”

LN: A fost ceva să nu vă placă?

CG: Mi-a plăcut tot. Auzi, ştii ce nu mi-a plăcut? Pâinea nu mi-a plăcut. Era dulce, tot-tot-tot era dulce. Da’ pâinea era aşa, ziceai că-i nimic în gură, şi subţire… Aia nu-mi plăcea: parcă mâncai puf!

LN: Aţi fi mai fi stat?

CG: Nu. Nici o zi n-aş mai fi stat!

MB: Şi cum era acolo, la magazin?

CG: Oaleoo, coboram într-o vale aşa şi era în magazin tot-tot-tot ce vroiai. Era un frig acolo de vai de capul meu şi afară era 40 de grade!

LN: Aţi mai văzut ceva interesant?

CG: Am fost la magazinele ălea, am fost la o fermă de vaci. N-am văzut vaci aşa mari de când mama m-a făcut! Aveau pregătit furaje cu nişte tăieţei de-ăia, ce-aveau acolo. Aveau ugerele uite-atâta. Da’ am văzut din microbuz, cred că mergeam 30 km în fiecare zi, am văzut tot-tot. Era o curăţenie de nu vedeai un chiştoc, n-am văzut fum ieşind de la o ţeavă de eşapament, n-am văzut maşină să i se oprească motorul când sta.

MB: Erau flori?

CG: Flori şi spaţii verzi frumoase şi între comune era orez plantat, parceluţe-parceluţe şi printre ele era asfaltat.

MB: Casele din satul unde aţi stat, cum erau?

CG: Erau toate cam un tip şi făcute majoritatea din scândură. Păi cât am stat noi acolo, a făcut unul o casă şi cred că erau doi inşi, avea doi meseriaşi.

„… un fragment din balada lui Ciprian Porumbescu…”

CG: Cam ăsta era programul, în fiecare zi.

LN: Ce-aţi cântat?

CG: O doină oltenească, un fragment din balada lui Ciprian Porumbescu, o horă, o sârbă, mai schimbam, ce-mi venea mie-n cap, dar majoritatea le cântam ăstea de le-nvăţasem, da’ bine, se-nţelegea frumos, şi cu lavaliera pe vioară. Adică eram aplaudaţi. Câteodată cântam la scena aia mare.

LN: Şi acolo cum era?

CG: Acolo era lume, dai cu acul şi cădea în cap de om, mii şi mii de oameni. Şi noi, când ne suiam pe scenă, pfuu, toţi cu ochii pe noi şi aplaudau. Am fost o dată la sala mare şi-am cântat, numai ştabi acolo, da’ atuncea am dat toţi [românii, n.n.].

„Enescu, Enescu!”

CG: Auzi, ia fi atentă aici. Când ieşeam din program: „Arigato!, arigato!” nu ştiu cum dracu’ mai ziceau. Eu ziceam: „Bravo, bravo!” „Bravo, bravo!” „Fir-aţi voi ai dracu’ să fiţi!” Eu îmi puneam vioara pe toc, veneau grămadă acolo, mi-era frică că calcă pă vioară. Erau de-ăstea bătrâne, făceau: „Enescu, Enescu!” „Fir-aş io al dracu’, să mă vezi la porumb, la cules!” Da’ unii erau încuieţi rău de tot, erau încuiete. Eu stam colea, ea făcea: „Foto, foto?” „Da, hai foto!” Făceam eu: „Foto – una mie!” Gata, îmi da ăla. Ele înţelegeau că să-mi dea aparatul de fotografiat. Da’ dom’ne, parcă ieşea roiul din pământ, roiuri de furnici. Sala nu era, nu erau scaune, aluneca câte una de sus până jos. [nu vroiau să plece din sală, se pitulau după ei] p-ormă veneau şi cereau pintenii să-i vadă. „Uite, mă, na, uite, ăsta e.” „Oaa!” M-au tuns, bărbierit la 2 zile; palmele mele… ziceai că-s cel mai al dracu doctor din lume! Păi dacă eu n-am pus mâna pe nimic!…

„Era expoziţia cât comuna noastră cred, şi era om lângă om!”

LN: V-au plăcut mai mult, englezii sau japonezii?

CG: Mi-au plăcut mai mult japonezii, c-am stat cu ei. Era expoziţia cât comuna noastră cred şi era om lângă om. Am fost la belgieni, la nemţi, la ucraineni, la ruşi. Cred că la noi a fost cel mai frumos că am avut folclor şi bucătărie cu mâncăruri tradiţionale. Ăilalţi aveau de vânzare fel şi fel de lucruri. Cine era, mă, mortul ăla din tron?

TŢ: Tutankamon!

CG: Tancamon ăla, cum dracu-l chema, a venit cu el în tron de la Egipt! Ăla i-a pus mâna pe cap, zice c-avea capul moale, Tătaru i-a pus mâna pe cap. Ce dracu’?… Mort de 500 de ani să-i pui mâna pe cap? Se duc ăştia pe vale pe-acolo, când îi văd – doi peşti uite-atât. Oaleo! Erau cu buline roşii, cu buline negre. „Ce dracu’ peşti sunt ăştia, mă?” Erau mari. „Gata. Dode, căpăţânile le faci ciorbă şi restul frigem: o lună mâncăm de-aicea!” Ce, mă? nu erau buni, n-aveau gust! I-au lepădat.

„… o să vină nea Costină: să-i faci de mâncare, că-s morţi de foame!”

CG: Acasă, când ne-am întors, domnul director a dat telefon din Bucureşti: „Maică, fă o pâine caldă şi cu făsui!” (Ciorbă.) Şi nevastă-mea a auzit, a fost pe-acolo. „Tanti Viorico, găteşte că o să vină nea Costină, să-i faci de mâncare, că-s morţi de foame!”

„Am pupat pământul!”

LN: Când v-aţi întors în ţară ce-aţi făcut?

CG: Am pupat pământul.

LN: Acolo, în aeroport?

CG: Da. De drag că m-am văzut înapoi. Păi să mergeţi dumneavoastră, domnişoară, 12 ore cu avionul… 12.000 km lungime, înălţime 10-11.000 m!…