„Sînt unii din Cerăt care-mi roagă mie de sănătate…”

Interviu cu un vătaf octogenar –

 

Nicolae Veleanu (zis Bălcescu), născut la 3 febr. 1922, veteran al ultimului război mondial este fără îndoială cel mai vârstnic vătaf activ. Prestigiul său a fost consolidat, pe lângă stăpânirea tuturor tainelor Căluşului (pe care ni le-a împărtăşit parcimonios), de vitalitatea şi de intransigenţa lui.

Interviul a fost înregistrat în ziua de 14 iunie 2008 în curtea casei lui din Giurgiţa. Au participat Laura Ioana Negulescu, Monica Beatrice Bercovici, Elena Şulea, cercetătoare la Inst. de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu” şi doamna Mihaela Tomescu, directoarea Căminului cultural.

 

Jurământul căluşarilor

NŞ: Când se făcea jurământul?

NV: Sâmbătă seara, după asfinţit, propriu-zis noaptea.

NŞ: Aşa a fost dintotdeauna? Aşa târziu trebuie…?

NV: Aşa, aşa a fost! Păi aşa cum?! Aşa să face! Şi dvs., dacă mergeţi acolo, să staţi mai departe, să nu veniţi acolo că nu ştii ce să poate întâmpla… Nu ştii ce se întâmplă… E periculos!

NŞ: Trebuie să stăm departe că suntem femei sau doar aşa, că suntem străini?

NV: Nu că sunteţi femei, da’ nu-i bine! Nu ştii ce rău se poate întâmpla! Veniţi, da’ staţi departe! Păi ce? Vreţi să păţiţi ceva? Că eu am mai sculat v’o cinci-şase tot aşa…

NŞ: Dar din sat aşa mai vine lume?

NV: Nu vine! Da’ ce să cate? N-au ii treabă acolo! N-au ce căuta!

NŞ: Nu-i primiţi sau le e frică?

NV: Păi le e frică, nu ştii ce se poate întâmpla!… Păi dacă n-aş fi io cine ştie ce s-ar putea întâmpla, că ciilalţ’ nu ştiu. Nu ştiu! Degeaba joacă de atâţa ani în Căluş, că nu ştiu!… Păi io joc de 70 de ani Căluşu’, de la vârsta de 14 ani!

NŞ: Şi steagul?

NV: Prăjina am trimis io un om s-o ia, s-o aducă: io fac prăjina, nu iei! Prosopu’ îl am io, l-am pus deoparte.

NŞ: Şi iepurele?

NV: L-aduce ăla care-l poartă. În fiecare an e altul. Pe ăsta-l îngropăm cu prăjina marţea viitoare. Tot noaptea-l îngropăm! Câţiva ani de zile nu s-a făcut prăjină şi jurământ şi m-am supărat: „Păi ce treabă-i asta? Hai să-l facem că nu e bine, nu se ştie ce iesă!” -ş-am făcut cum să făcea! He-he-hee! Păi atuncea n-au treabă… Nu au!… Nu li să-ntâmplă nimic (aşa credeau!), da’ io… Nu!… cum să depune jurământu’-n armată! Acuma diseară tre’ să vină toţi, păi altfel cum?! Io aşa am vorbit cu iei să vină toţi! Nu mai vine unu’ care-i din Urzicuţa… nu mai vine, c-am vorbit io cu el!

Cum a ajuns căluşar, apoi vătaf

NŞ: Cum aţi ajuns vătaf?

NV: Păi vătafu’ ăl bătrân care-a fost (Ştefan Grădilă, n.n., N.Ş.) a avut aşa, o ambiţie să mă ia pe mine de mic copil, să mă-nveţe şi să mă pună în locu’ lui.

NŞ: Tatăl dvs. juca sau altcineva din familie?

NV: Nu, nu juca, nu juca niminea. Taicu nici nu vroia, nu mă lăsa că zicea că să-nvăţ carte, să muncesc…

NŞ: Da’ de ce v-a ales?

NV: Eram jucăreţ! Eram pe la hore, eram… Eram dănac! Şi-a venit acasă la mine, la alde maica, de taicu: „Nu să poate! Băiatu’ tre’ să meargă-n Căluş!” N-a mai fost niciunu’ aşa mic ca mine luat…

NŞ: Şi pe vremea cât aţi fost la război ce s-a întâmplat? S-a oprit vreodată Căluşul?

NV: Ei, nu! N-a mai jucat nimini! Când am venit io, atuncea s-a făcut iar… Am venit în ’46, atuncea am făcut io iar la un an, după ce m-am refăcut şi io că dac-am fost rănit ce eram să fac?!

NŞ: Şi vătaf de când sunteţi?

NV: Ei, mai di-ncoace, de vreo 30-40 de ani.

Autoritatea vătafului

NŞ: Dar dacă un căluşar nu v-ascultă? Dacă se îmbată sau greşeşte altceva?

NV: Aaa, păi după joc nu bea?! Nu să-mbată?! Dacă să-mbată, îl culc, ce să-i fac?! Cum să nu m-asculte?! Îl dau pă jos, dă-l dracu’! Îl dobor! Şi mai îl bat la tălpi cu jocu’ ăla de să fură ciumegele! Iei lasă ciumagele acolo jos şi io le spui: „Mă, să nu dea dracu’ să vă-ncurcaţi, să luaţi ciumagu’ altuia, că e rău de tot!” Îi trag pe urmă aşa în linie şi… Una! Două!… (Număr aşa…) Cân’ e să zâc „trei”, iei aşteaptă să zâc şi să reped: „Măăă! De ce vă repezârăţi? Auzişi că zâsăi io trei? Cân’ oi auzi că zâc io trei să te repezi!” Şi le mai fac tot aşa… Da’ io sânt tot cu ochii pe ala, îl urmăresc, aşa: păi fire-ai tu al dracu’ să fii! Te-nvăţ io! Îi prind, da’ lor li-i năcaz pe urmă! Îi bat la tălpi, de-aia li-i necaz!

NŞ: Deci nu-i trimiteţi acasă, nu-i scoateţi din ceată.

NV: Nu, nu, nu! Nu-i trimit! Da’ aveam pe cine trimite, că era unu’ care nu sta la locu’ lui (în joc, n.n. N.Ş.) şi l-am tras separat: „Mă, de ce nu stai tu la locu’ tău? De ce nu-ţi joci tu jocu’ tău? Aşa vrei tu? De ce mă faci să te bat?” Că io pot să-i iau pe toţi la rând şi strâng toate ciumagele şi le dau! Pe urmă ei: „Aauu! Iartă-mă, vătafe, iartă-mă!” Io: „Mă, mai furi?” – „Nu mai fur!” Pe urmă ‘ce: „Las’ că mă duc la vătăşoaica acasă să mă plâng!” – „Ce zâsăşi, mă? Păi aşa-mi spui tu mie?” Atuncea iar îi dau la tălpi, da’-i dau tare – fir-ar al dracu’! – să-nveţe şi Căluşu’! Să-nveţe toate horele. Păi io câte bătăi am luat?!… Aşa să-nvaţă Căluşu’! Io câte-am luat de la vătaf?!… Păi aşa cum?!

Despre originea şi semnificaţia jocului căluşeresc

NŞ: Şi dvs. dintotdeauna aţi purtat fes?

NV: Ooo! Da, păi să poate?! Cu fes turcesc! Atunci ni le-a făcut alde maica, da’ mai demult le cumpăra de la turci că cică de fapt jocu’ ăsta să trage cam de la turci… Bătrânii bătrânilor noştri! Păi ăsta-i joc de… păi cred că are v’o 200 de ani şi mai bine!

NŞ: Şi l-au adus turcii sau cum?

NV: Noo! S-au dus ii pe-acolo, pe la turci şi i-au văzut cum joacă ii şi hai-hai, hai-hai! L-au învăţat şi l-au adus… Da’ ăia au nişte fesuri! Aiii de mine! Am vrut io să mă duc (că io nu plătesc trenu’)… să mă duc cu unu’ la Costanţa, la Tulcea acolo-n bazar, c-am auzât că sunt fesuri la turcii ăia, da’ n-a vrut niciunu’ (de-ai mei, din căluşari!).

NŞ: Şi jocul ăsta n-are nicio legătură cu sărbătoarea, cu Iisus Hristos…?

NV: Ba da, da’ cum sî n-aibă?! Are, are, numa’ că noi credem şi-n Dumnezeu, credem şi-n al’ceva!… şi-n Satana!

NŞ: Adică cum? Cum puteţi să credeţi şi-ntr-unul şi-n celălalt?

NV: Eeei, păi cică Dumnezeu i-a făcut parte şi lui, lu’ Satana… da, aşa! Că cică când dă omu’ de necaz zice „Doamne-Doamne, dă, Doamne!” şi când dă de al’ceva zice: „Ptiu! Fir-ai al dracu’…de drac!”… Păi da!…

NŞ: Şi care parte e mai apropiată de Dumnezeu?

NV: Ăştea, Rusalele! Ăstea sunt apropiate tare-tare de Dumnezeu. Io ş-aşa cred în Dumnezeu, poate să-mi spună cine ce mi-o spune: nu l-am văzut, da’ am aşa o credinţă că există!

NŞ: Şi cu Necuratu’ cum e? Îşi mai bagă şi el coada pe-acolo, prin Căluş?

NV: Eeei, păi ş-o bagă! Că câte uniia uită! Uită şi poate lucrează şi…gata! De-exemplu astă sară, astă sară intră jocu’ ăsta: n-ai voie să lucrezi nimic până vineri sara! Nu să ştie!… Da, până săptămâna viitoare ş-atuncea, marţi îngropăm ciocu’ ăla, iepur’le ala…

Luatul din Căluş şi ridicatul prin Căluş

NŞ: Şi ce-nseamnă să lucrezi?

NV: Indiferent, indiferent… că şi cu mătura dacă dai… nu să ştie! Nu să ştie! Unu’ a băgat nişte pământ în pod şi noi jucam p-aciia ş-a venit doo maşini la mine: „Hai că moare unu’!” (de la Cerăt, d-aciia). „Moare, mă!” „Păi c-are, mă?” „E luat din Căluş!” „Păi şi ce face, mă?” „Sare-n sus, aşa, joacă!” Culcat la pământ, în pat, cum o fi fost, sărea în sus. „Hai, dumneata, să-l vezi!” „Hai că merg!” M-a luat cu maşina acolo la Cerăt. Era lumea grămadă acolo pe el în casă (mai rău îi face dacă stă lumea grămadă!). „Mă, ia ieşiţi voi afară! Toţi! Ia să vorbesc io cu el, să vedem!” Că vorbea el, da’ vorbea aşa, pălit, aiurea… Tânăr era…v’o 37 de ani avea. „Ce-i cu tine? Ce-ai făcut?” „M-a pus tata să mă duc la mama bătrână să-i bag nişte pământ în podu’ căşii.” „Şi dac-ai băgat, ce?! Ce-ai făcut?” „Păi de-acolu m-a luat on tremurat… Şi uite-mă şi-n pat…” Şi l-am prins aşa, l-am luat aşa de mână şi imediat am simţit. Că vinele uite-aşa să bat… Imediat sâmt!… Cân’ oi pune mâna aici, e gata: gata, l-am loat! Am işit afar’: „Mă, oameni buni, mă duceţi acas’ cu maşina, vorbesc cu căluşarii şi la oara doi’şpe sântem aici! Să vă pregătiţi să luaţi tot ce vă spui io!”

NŞ: Există pericolul să moară?

NV: Sigur! Că nu moare atuncea, da’ moare: a triia zî, a şaptea zî tot moare! Şî ne-am dus acolo şi iera-n pat. L-am loat, cu căluşarii, cu doi lăutari… Că sângur nu pot, n-am cum! Nu tre’ să lipsească unu’! Io le ştiu p-astea da’ sângur nu pot… Şî d-aciia l-a luat cu căruţa şî l-a dus toma-n vale acolo la Cerăt (noi acolo jucăm!). A mers lumea… puhoi era! Era în cerc aşa… poliţia acolo… Şi le-am spus: „Dom’le staţi, da’ mai departe că noi avem joc mare aciia! Io dau tare, cad căluşarii ăştia pe jos… Îi dobor! Al’fel nu pot să-l scol p-ăsta d-aciia.

NŞ: Şi trebuie să aveţi ceva acolo? Apă, pelin?

NV: Eeee! Cere multe jocu’ ăsta! Cere multe, cere multe… Aduce familia on castron cu oţet, iau pelin de la căluşari şi de la steag şi moi acolo, îl frec acolo, d-aciia încep să-l joc. Îl văd de prima dată! Să vedem din ce ie loat: ori din Cal, ori din Chisăr, ori din Raţă; sânt multe jocuri! Ş-atuncea când iesă ăla al lui, jocu’ lui, iel sare. Ş-atuncea căluşarii sânt cu ochii pe iăl să-l prindă. (Că dacă nu-l prinde, sare şi fuge… fuge, fuge, fuge şi cine ştie pă unde să duce?!) În cerc aşa jucăm şi sărim peste el. Şi m-aplec acolo la el şi-i dăscânt acolo…

NŞ: Şi-i mai ziceţi lui ceva sau ziceţi în gând ceva?

NV: Eeei, zic io în gând, nu s-audă toată lumea! Aia-i treaba mea! Aia nu să spune! Nu să spune ca-n Căluş!

NŞ: Mai ştie cineva din grup?

NV: Numa’ io ştiu, ei nu ştiu! Nu l-au învăţat, ce să le fac? Nici io nu pot să-l ţiu, că mă biruie şi-ncep să ţâp: „Mă! Veniţi, mă-ncoa’ că mă biruie! Veniţ’ să-l ţâneţ’!” (Că el sare-n sus!) D-aciia spun a dooa oară ş-a treia oară… d-aciia îl scol în sus. D-aciia încep să dobor căluşarii: îmi trebe trii oale de pământ, trii pui negri de găină (ş-ăia dacă nu mor, n-are leac!). Ş-atuncea io stau acolo lângă el şi-l frec pe la inimă, peste tot… tot-tot-tot! Cu pelinu’ ăla care-l pune acolo şî cu oţet. Şi usturoi, da-da! Ei, ş-atuncea a treia oară merge ca trenu’! Ala cân’ s-a sculat, m-a luat de gât şi m-a pupat! „Tată Niculae îţ’ mulţumesc că mă sculaşi!” „Cum te sâmţ’ acu’?” ‘Ce: „Parcă sânt dănac acu’!” Bebe-l chema. A plecat în ţări străine, lucrează acu’.

NŞ: Când s-a întâmplat asta, demult?

NV: Aş demult! Acu’ v’o patru-cinci ani! Şi-n Segarcea am sculat o femeie, am fost şi la Urzicuţa…

NŞ: Ş-acolo în străinătate i se mai poate întâmpla?

NV: Păi nu prea… Nu prea, că i-am spus aşa v’o doo cuvinte: „Mă, tu cân’ auzi că să dă-n Strodu’ Rusaliilor nu mai faci nimic! (Că sânteţi dvs. femei, doamne or’ domnişoare da’…) N-ai voie să te dai nici la femeia ta, la nevasta ta, ai înţeles? Pănă trec Rusaliile! D-aciia poţi să faci ce vrei.” Acuma am auzât că popii a desfiinţat şi Rusaliile din calendar! Pân-acuma scria Rusalii, acuma nu, că cică Rusaliile-s cu Necuratu’! Păi o fi! O fi! Are şi el partea lui, ce vrei?! Dumnezeu are partea Lui, da’ i-a dat şi lui voie ceva… Nu i-a dat de tot, că dacă i-ar da – ehe-he!… – ar face prăpădu’ lu’ Dumnezău!

NŞ: Şi căluşarii tot aşa… n-au voie să se-atingă de neveste, de drăguţe, de nimic?

NV: Păi un’ să să mai ducă dacă ii îs în Căluş!? Chiar dacă să-ntâmplă ceva, nu sânt io acolo?! Sânt io acolo!

NŞ: Dar după jurământ vă duceţi toţi acasă? Aşa a fost întotdeauna?

NV: Da, da, ne ducem acasă… da’ o să vedeţi cân’ venim, că-s destule cârciumi pe-aciia. Păi ne cântă lăutarii şi jucăm şi bem!

NŞ: Numai în săptămâna Rusaliilor aveţi putere să ridicaţi?

NV: Atât!

NŞ: Dar pentru alţi bolnavi mai jucaţi? Aşa, pentru sănătate…

NV: Eeei, le dăm, le dăm… Le dăm pelin, le dăm de toate. Păi sânt unii din Cerăt care-mi roagă mie de sănătate că cică au spor la câmp, la vite, au sănătate dacă le jucăm în casă. Ne-aşteaptă, neaşteaptă… ne cheamă să ne ducem şi ne dă câte 500.000, câte 100.000. Şi-aicea, şi-aicea ne-aşteaptă. Să vedeţi mâine ce bine le pare că ne ducem! Ei, degeaba le scot eu, le fac, dacă ii (ceilalţi căluşari, n.n.) nu le bagă în cap!

NŞ: Dar pe noi poate să ne ia din Căluş c-am plecat la drum de Rusalii?

NV: Păi da’ nu lucrezi cu acu’! Cân’ lucrezi în birou acolu, e alta… Ne-am dus în Bârca înt-on an şi un om de-acolo avea on sângur copil, avea doo’şcinci de ani, treizeci de ani şi era luat din Căluş: cum am intrat noi în Bârca, uite-aşa sărea, fugea!… Şi s-a dus ăl bătrân (vătaful, n.n. N.Ş.): „Mă, tu ştii ce-are copilu’? Păi e luat dân Căluş!” – „Ete, ştii tu!” (N-a vrut să-l scoale!) – „Lasă, bă, că mă duc io cu iel la doctor! Ce ştii tu?… Ce ştii tu să scoli băiatu’ mieu din Căluş?” – „Mă nene, dacă vrei să-l pierzi, du-te, du-te, hai!” S-a dus cu iel la doctor şi, cum l-a-nţepat, l-a terminat! A murit! S-a căit iel. Toată viaţa lui s-a căit! Uite-aici-şa cum intri-n Bârca şade, acii-şa cum intri-n marginea din stânga…

NŞ: S-a-ntâmplat vreodată să fie luat din Căluş şi să-l joace căluşarii şi să nu-l poată ridica şi apoi să meargă la doctor să-l facă bine?

NV: Păi dacă-i luat din Căluş!?… Dacă-i luat din Căluş, n-are cum să-l facă bine! Nu, n-are cum! M-am pomenit înt-on an – mi să pare că până-n Rusalii – cu nişte fimei tuma’ de la Dăbuleni (şi-acolo are căluşari iar ca lumea, da’ nu ştie jocur’le ăştea!)… doo femei, deodată cu zâua: pe la Bârca, pe la Goicea a-ntrebat: „Nu ştiţi un’e şade unu’ Veleanu Căluşaru’, vătafu’ de căluşari?” – „Ooo! Şade tuma’ la Giurgiţa.” Mă pomenesc cu iele la poartă: cioc-cioc! Ies la poart’-afară: „Mă, tată Nicolae, uite-aşa, aşa… Avem o fată tânără (contabilă la staţiune, la vii) şi e luată dân Căluş.” – „Păi şi de unde ştiţi voi?” – „Păi dacă ştim noi!?” – „Păi la voi nu sânt căluşari?!” – „Păi sânt, da’ muri vătafu’ şi aia nu ştiu!” – „Păi cum faceţi atunci?” – „Păi să mergeţi acolu!” – „Măi, păi dacă-i vorba să merg acolu, mă iei cu maşâna, m-aduci cu maşâna! Aşa a rămas: am aşteptat… o duminică întreagă am aşteptat să vie să ne ia, da’ n-au mai ajuns: c-o fi pierit, c-or fi ridicat-o ăia din Dăbuleni… io nu ştiu da’ n-a mai venit!…

Componente ludice ale Căluşului

NŞ: Şi cam cât jucaţi la fiecare casă?

NV: Păi nu trebe să joci toate jocur’le la o casă: la una faci unu’, la alta faci altu’…

NŞ: Vă cere lumea sau e după cum socotiţi dvs.?

NV: Mai cere… şi doborâre cere lumea. Şi la Raţa iar… Aia facem o groapă aşa, o umplem cu apă şi ne-aşezăm p’îngă ia aşa şi-i dau pe toţi pe rând să ia apă cu gura de-acolo, s-o golească. Prima dată mă bag io şi iau o ţâră apă; de-aciia îi iau pe toţi la rând să soarbă toată apa aia de-acolo. Alţii (gazdele, n.n. N.Ş.) bagă bani acolo şi tre’ să-i scoatem, să-i loăm. În curte, în curte să face, da’ groapă adâncă, nu aşa! Să bage capu’ cu totu’ acolo, să scoată banii care-s acolu băgaţi… Nu durează mult, că doar sântem mulţi, şapte sântem, şi tre’ să iei o gură mare-aşa, nu joacă! Să goleşte, să goleşte repede! De-aciia loăm banii, facem o horă şi gata!

NŞ: Şi glume mai faceţi cu lumea de pe margine?

NV: Da, da, facem! Să mai ia dupe copii cu iepurile ăla…

NŞ: Dvs. n-aveţi Mut, n-aţi avut niciodată, nu?

NV: Nu, nu, nu! N-am avut… Noi, noi mai facem glume aşa… Dăm cu iepurile peste picioare aşa şi fomeile: „Au, aaa-aaa!” Le ie frică, le ie frică! Pe copii îi mai iau ieu: „Mă, de ce fugiţi voi? Că nu vă face tata nimic! Să veniţi la mine că vă-nvoiesc ieu!” Şi bag câte-un creion aici în botu’ ăla şi-l dau să-l pupe, să nu-i fie frică… şi când dau pe la nas, îi rup pielea, îl julesc şi ei: „Aaauuu! Aaauuu!” – „Acuma eşti învoit de la mine!”. E frumos să ştiţi, sânt şi glume…

NŞ: Dar de ce cere lumea?

NV: Ei, aşa să vadă iei! Să vadă, le place… şi cu ciumagele, şi doborâre… Ăştia nu ştie, nu vrea să-nveţe (căluşarii, n.n., N.Ş.)… Da, sânt unii care ne cheamă, ne bagă-n casă, prin toate odăile… ca popa cu Ajunu’! Stăm pe pat acolu, lăsăm pelin la fiecare cameră… Omu’ scoate câte-un pahar de vin şi bem toţi câte-un păhărel de vin şi-i lăsăm şi lui acolu usturoi, pelin de la toţi căluşarii. Şi ei sânt mulţumiţi cum vă spusăi io: le merge bine, le merge bine! În Cerăt mai toată lumea ne cheamă, că le merge bine tot anu’ şi-am sculat atâţa oameni!

NŞ: Dacă se întâlnesc două cete ce faceţi?

NV: Nu se face întrecere, nu! Io dau mâna cu celălalt vătaf, încrucişăm steagurile şi… fiecare pe drumu’ lui!

Căluşul din Giurgiţa ieri şi azi

NŞ: Am înţeles că în perioada comunistă s-a oprit, nu s-a mai făcut Căluşul.

NV: Nu s-a oprit! Noi l-am făcut, nu ne-a oprit nimini!

NŞ: Şi pe unde mergeaţi?

NV: Am fost şi p’in Cerăt, da’ am fost şi p’in Craiova. În Craiova era multe echipe, da’ niciunii nu făcea ca noi: n-au dom’le, n-au nici figuri, nici costumu’!… Adică nici portu’ nici jocurile-aşa… Păi ăia-s cu pălării, cu pamblici… nu ca noi, cu fes! Am fost, am fost prin Urzicuţa, Valea Stanciului, prin Drănic am fost.

NŞ: Câţi trebuie să fie în ceată?

NV: Ar trebui să fie 7 în grup, da’ uite că nu mai vin. Nu mai vin! Nu mai vor! Păi uite, şi tineretu’ ăsta… li-i drag, că cică: „Hai să jucăm Căluşu’, să ne-mbrăcăm, să umblăm!”

NŞ: Dar de ce nu vin? Le e greu? Ce li se pare greu?

NV: Eeei, să sperie când văd… Când o vedea ii ce facem noi. Şi el tre’ să prindă, nu io să-l învăţ, tre’ să prindă iel din mintea lui.

NŞ: Jocul e greu?

NV: Păi ăsta-i cel mai joc greu… Căluşu’ ăsta! Tre’ să fie atent acolo, cu ochii pe mine tre’ să fie când zic: hei-hei!

NŞ: Cam câte jocuri sunt?

NV: Sânt v’o 5 -6 jocuri, da’ iei nu le-nvaţă toate, eeei! V’o 4 le fac toate, toate le fac! Eeei, sunt grele! Nu sunt grele da’ nu le-nvaţă, ce vreţi?! Dacă iau din ăştia mici v’o 6 -7, din ăştia de şcoală, şi fac v’o câteva zile până-n Rusalii, io-i învăţ! Dacă mai trăiesc! Să fie sănătoşi, că dacă mor io, nu mai văd Căluş! Şi nici în altă parte nu-l mai văd!

NŞ: Dar dintre toţi câţi sunt acum în grup nu aveţi niciunul care să-l ducă mai departe?

NV: Nuuu! Păi nu, c-acuma-i iau pe toţi! Pe toţi îi iau! Io mă dau deoparte şi mă uit: „hai, ia-o tu-nainte!” şi să văd ce pornire au. Care nu merge, „Hai, dă-te la o parte! Hai, altu’!” – îi iau pe toţi la rând! Că nu stau io să-i învăţ acu’, dup-atâţia ani!

NŞ: Dar când au intrat la început i-aţi supus la probe, cum i-aţi ales?

NV: Păi nu ştiau! Nu ştiau! Aia e! Că i-am spus şi ăluia de stă în coadă: „Mă, tu nu te uita la picioare! Nu la picioare, la mine te uiţi! Un’e sunt io-n cap acolo! Când pun io aşa… aşa să pui şi tu picioru’!

NŞ: Tineri sunt în grup?

NV: Avem, mi să pare c-avem de-acuma 3 – 4 tineri.

Cercetările din 1958

NŞ: Dar vreun cercetător a venit vreodată? V-a filmat cineva aici, în sat?

NV: A venit nişte nemţi. Acu’ v’o treizeci de ani mai bine, da. Era unu’ Moş Lisei, Grasu’-i zicea. Era vătaf. Ăăăhă! O vară întreagă ne-a filmat! Toată vara ne-a ţinut! Una-două ne îmbrăcau şi ne vedea satu’! Era după colectivizare. Erau unii dintre ei care ştiau româneşte. Erau numai bărbaţi, vreo 5-6 . scriau, filmau… şi prin pomi se suiau. Dormeau la Craiova. Păi n-aveau maşină? Ce, veneau pe jos?Ne-a luat pe-aicea, pe câmp… Era grâu’ atâta de mare! Aşa, prin câmp, prin sat pe la lume… Unii işa cu sacu’ de grâu, de porumb că ne dă nouă bucate, alţii cu porţâle dăşchise… Şi ne-a minţit că ne plăteşte; când a plecat, am semnat nişte hârtii albe şi-a plecat. Nu ne-a dat niciun ban pe hârtiile ălea! I-am spus io lu moşu’ ăla: „Mă, moş Lisei, ăştia ne ia Căluşu’ şi nimic nu ne dă! Nu ne dă niciun ban!” Ne-a dat câte-o sută de lei cum era atunci; la fiecare ne-a dat. Pe urm-au venit când tăiam la ovăs (de unde-or fi ştiut că sunt io acolo nu ştiu!), or venit c-o maşină: „Sui’ sus! Sui’ în maşină! Hai că mergi la Bârca!” M-a luat cu ei să merg să joc la Bârca. M-am dus acolo, ăia nu prea ştia… nu juca bine. Da’ ăştia ai miei ‘ce: „Păi ce, te chemară numa’ pe tine? Noi nu mergem să jucăm?” „Hai mă! Dacă mă chemară pe mine, de ce să nu veniţi şi voi?!” Şi-am jucat acolo, am jucat cu iei. N-au jocurile la fel da’ io mă descurc c-am fost jucăreţ!

NŞ: Şi au stat de vorbă cu dvs., aşa?

NV: Da, ne-a ţânut o vara-ntreagă, nu o săptămână! Da-da! Ne-a dus şi p’in Cerăt, era o moară pe-acolo şi ne-a filmat…

NŞ: Dar filmul l-aţi văzut vreodată?

NV: Nu-nu! Nu l-am văzut! Dacă l-aş vedea… să ne vedem noi acolo…

NŞ: Mai trăieşte cineva dintre cei care erau atunci în grup?

NV: Nuuu! Păi io eram mai tânăr căluşar, restul erau bătrâni: au murit, toţi au murit! Ăsta-i joc frumos, joc ca lumea care să ţâne pân-acuma. Da’ dacă mor io, nu să mai ţâne!