File de jurnal

(Osica de Jos, 10 – 11 iunie 2006)

Gabriel Cătălin Stoian

Sâmbătă, 10 iunie

Pe la 13.30 ajungem_{[Echipa a fost alcătuită din: Ileana Benga (cercetător la Inst. Arhiva de Folclor din Cluj-Napoca), Laura Ioana Negulescu (asistent de cercetare la Inst. de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”), Florian Teodorescu (coregraf la Casa Municipală de Cultură din Caracal) şi autorul acestor pagini.]} la Osica de Jos. Ştim că anul acesta Căminul cultural se va implica în organizarea Căluşului. Drept urmare, ne oprim chiar în faţa instituţiei. Urcăm treptele străjuite de patru boxe, câte două pe fiecare parte. În faţa intrării, câţiva tineri meşteresc la o staţie de amplificare şi la un calculator. Suntem frapaţi de starea deplorabilă în care se află interiorul construcţiei: pereţii şi tavanul sunt cojiţi, iar în unele locuri se zăresc pete umede. Intrăm în biroul lui George Ghiţă (Ghiţă a’ lu’ Porumbel(u)), fost vătaf de căluşari, proaspăt „uns” director al Căminului cultural. Încăperea este destul de primitoare în comparaţie cu restul clădirii. Peretele din spate este tapetat cu fotografii etnografice, printre care şi una cu Căluşul, dar şi cu diplome obţinute pe la concursurile sau festivalurile căluşăreşti. Un calendar ortodox, o diplomă de la Serbările Mării din 1985, dar şi un portret în creion, cu dedicaţia „Micului căluşar, amintire din Deva, 21.12 ’85”, îmbracă peretele opus uşii. Înşiruirea de fotografii, diplome, desene, precum şi trofeele de pe birou dau impresia că ne aflăm într-o „casă memorială a Căluşului” ( mai precis a formaţiei de căluşari din zonă) sau în camera cu trofee a unui club sportiv.

De fapt, aveam să constatăm şi în anii următori că aproape toţi căluşarii pe care i-am întâlnit au undeva în casă, la loc de cinste, „amintirile” de la Căluş.

Suntem repede luaţi în primire de gazda noastră care-şi dezvăluie firea iute şi apetenţa pentru „a fi în faţă”. Nu degeaba de numele lui Porumbel este legată o bună parte din istoria recentă a Căluşului din zonă. Poate pentru că venim de la Bucureşti, George Ghiţă îşi spune oful – obstacolele de care s-a lovit în încercarea de a-şi pune în practică abilităţile organizatorice şi pedagogice. Uşor-uşor, ne povesteşte despre experienţa lui în Căluş. Suntem avizi să aflăm cât mai multe. Rând pe rând, în faţa noastră capătă înţelesuri diferitele faţete ale Căluşului – rituală, festivistă, economică, faţete ce par a avea o conexiuni nebănuite între ele.

În sfârşit, aflăm şi motivaţia pregătirilor de afară. Din dorinţa de a apropia (din nou) lumea de Căluş, George Ghiţă a hotărât să facă „ceva frumos”.

La prima vedere, Căluşul din Osica părea că mai păstra doar componenta activist-cultural-festivistă exersată atât de mult în regimul comunist, prin festivaluri, dar cu rădăcini cu siguranţă anterioare acestuia. Cum obiectivul principal al cercetării noastre era să observăm Căluşul viu, real, trebuia să evităm, pe cât posibil, capcana eternei căutări a „obiceiului imemorial”, care ne ademenea din aproape toate studiile citite. _{[Cu puţine excepţii, majoritatea cercetărilor asupra Căluşului au vizat reconstituirea obiceiului „originar”, „nealterat” de provocările modernităţii, deziderat imposibil de îndeplinit în lipsa unor documente clarificatoare. Adoptând teoriile „degradării”, „distrugerii” obiceiurilor din cauza industrializării, comunismului şi, mai nou, a globalizării, mulţi dintre specialişti şi-au îndreptat atenţia către zonele considerate enclave folclorice sau către investigarea idilicului „Cum era?” în detrimentul lui „ Cum este?”]}

Ne lăsăm rucsacii în birou şi ne aşezăm pe treptele poştei de vizavi. Pentru a ne odihni un pic, pentru a observa şi (mai ales) pentru a ne organiza.

De câte ori ajung pe teren, citesc afişele sau diverse anunţuri pe care le găsesc. Mai mereu, efortul mi-a fost răsplătit, obţinând informaţii concrete despre ce şi cum se comunică în comunităţile respective. Privirea se opreşte de această dată asupra unei coli A4 lipite pe geamul poştei. Este un… afiş-convocator! Citesc textul printat:

„ANUNT! SAMBATA 10 IUNIE 2006, ORELE 18,00 PE PLATOUL DIN FATA CAMINULUI CULTURAL OSICA DE JOS VA AVEA LOC DEPUNEREA JURAMANTULUI CALUSARILOR, CU OCAZIA RUSALIILOR”.

Iată că devine interesant! Ştiam (tot din bibliografie!) că jurământul căluşarilor se depune în secret, iar aici pare că ambiţia unui om care doreşte să revigoreze obiceiul înlătură această prescripţie.

Ulterior, am aflat că acest raţionament nu era chiar întemeiat, întrucât la Osica de Jos nu există interdicţia prezenţei publicului la jurământul căluşarilor, numit local -„ridicarea prăjinei”. În mod obişnuit, această secvenţă are loc în curtea vătafului şi la ea pot asista rudele, vecinii sau prietenii căluşarilor. Aşa s-a întâmplat şi în acel an, ceea ce înseamnă că jurământul din faţa căminului a fost doar o reluare pentru un public mai numeros, cu scop explicit publicitar. De altfel, căluşarii participanţi au afirmat că „adevăratul jurământ” a fost primul (depus în curtea vătafului).

Pe de altă parte, „punerea în scenă” din faţa căminului, a însemnat, implicit, un angajament pe care protagoniştii şi l-au luat în faţa întregului sat, o asumare a responsabilităţii de a juca şi de a menţine Căluşul.

Împreună cu Florin Teodorescu, colegul meu de la Caracal, mergem la Gheorghe al lui Ganea. Stă relativ aproape de centrul satului, la câteva minute de mers la pas. […]

Suntem nevoiţi să scurtăm convorbirea, întrucât muzica de la cămin a fost dată mai tare, semn că se apropie momentul aşteptat. Ne atrage atenţia o foaie lipită pe un stâlp, al cărei colţ este fluturat de vânt. E tot un anunţ-convocator. Lucrurile par să se clarifice. Convocatoarele lipite prin sat, muzica dată tare pentru că „lumea aude şi o să vină” sunt argumente că ne aflăm în faţa unei strategii de marketing al cărei obiect de promovare este Căluşul şi care a fost elaborată chiar de un căluşar. […]

Oamenii au început deja să se strângă. Probabil mai puţini decât şi-ar fi dorit directorul instituţiei.

Patru dintre căluşari (adulţi) stau la bere cu câţiva cunoscuţi, lângă una din cele două mese din faţa magazinului-baracă (situat în stânga scărilor ce urcă la cămin). Atât ei, cât şi al cincilea căluşar, un copil, poartă pelin la brâu, dar nu şi usturoi. Ambele plante, alături de un ştergar, se găsesc însă în vârful prăjinei proptite de unul din pereţii laterali ai barăcii.

Privirile noilor sosiţi îi caută cu obstinaţie pe căluşari, „vedetele” locale din această zi. Alt soi de „vedete” suntem noi, camerele de filmat şi aparatele de fotografiat polarizând şi ele interesul sătenilor.

La staţia de amplificare s-a pus „Căluşul”. Un bătrân (fost căluşar) dansează. Mişcările lui energice devin şi mai elaborate când îşi dă seama că îl filmăm. De la el aflăm povestea înfiinţării Căluşului, pe care o ştie încă din tinereţe. E o poveste cu Romulus şi… Remulus! […]

Începe depunerea jurământului. Căluşarii se aşază în linie, pe latura stângă a micului platou, cu faţa către public. Sunt şapte, şase adulţi şi un copil. Toţi şi-au pus şi usturoi la brâu. Rând pe rând, fiecare împunge cu acul ştergarul din steag. Apoi, la comanda vătafului, ceilalţi căluşari se aşază într-o poziţie de parcă ar urma să facă flotări, având ambele palme sprijinite pe băţ. Vătaful îi înconjoară de trei ori în ritm de Căluş (asigurat de CD-ul de la staţia de amplificare), ţinând prăjina orizontal şi atingând din când în când cu vărful ei, capetele căluşarilor. După aceea, căluşarii se ridică.

A început ploaia. Picăturile mari şi reci vor zădărnici oare eforturile organizatorului? Se pare că nu. Se decide repede că evenimentul va continua în cămin, iar lumea se năpusteşte pe scări. În câteva minute, oamenii îşi găsesc locuri în sala de spectacole a căminului. Copiii se aşază pe marginea scenei. Agitaţia de moment oferă răgaz pentru o ţigară unuia dintre căluşari. […]

Căluşarii încep jocul în cerc, având în mijloc câteva fire de usturoi şi câteva bancnote aruncate de femei şi copii. Dansul se termină într-un semicerc, cu deschiderea spre spectatori. Urmează „hora căluşului”, în care se prind şi câţiva săteni. De data aceasta, melodia este cântată de doi lăutari, la vioară şi la ţambal. Câteva mămici îşi dau copiii căluşarilor. Ele cred că e bine ca micuţii să fie jucaţi de căluşari „ca să fie sănătoşi şi să aibă noroc când o să fie mari”.

La sfârşitul horei, primim de la George Ghiţă câte un fir de usturoi şi recomandarea: „Purtaţi-l la brâu că e bun pentru sănătate şi vă fereşte de rele!”.[…]

Potrivit consemnărilor mai vechi, căluşarii colindau fiecare gospodărie. Oare aşa se va întâmpla şi anul acesta, la Osica de Jos?

Căluşarii pornesc pe strada principală şi după vreo sută de metri se opresc pe trotuarul de lângă un magazin de la parterul unei case cu etaj. […] Începe un joc în faţa magazinului, în jurul unei farfurii cu sare, pelin şi usturoi. Cineva aruncă şi o bancnotă de un leu. Apoi, oamenii se prind în horă alături de căluşari.

Scenariul se repetă aproape identic în curtea casei. Bătrânul Băduţ Gheorghe (79 ani), care a jucat şi el Căluşul în tinereţe, execută câteva mişcări ce smulg admiraţia asistenţei. În schimb, un vecin mai tânăr, dar şi nea Florică – ţambalagiul stârnesc râsetele celor prezenţi, prin stângăciile lor. Pentru că stropii de ploaie s-au îndesit, intrăm în bucătărie unde toată lumea primeşte „vin sau fanta, după preferinţă”. […]

Părăsim casa. Suntem curioşi în ce direcţie vom merge acum. Surpriză! Fiecare pleacă spre casa lui. S-a stabilit că mâine se merge în târg la Osica de Sus şi apoi în bâlci la Caracal, după „cum se face în fiecare an”. Prin urmare, o singură casă a fost colindată de căluşari în acea zi, exceptând casa vătafului, unde se ridicase prăjina.

11 iunie – Duminica Rusaliilor

Deşi ne-am trezit pe la şapte, nu i-am mai prins pe căluşari. Au plecat cu o maşină la târgul de la Osica de Sus. […]

După o scurtă şedinţă organizatorică, ne hotărâm să mergem la cimitir pentru a vedea obiceiurile legate de cultul morţilor, care au loc în această zi de Rusalii. […]

Sunt vreo zece zece femei cimitir. De la una dintre ele aflăm că mai întâi se vine pentru tămâiat şi „se lasă focul [tăciunii] în faţă la cruce de se încălzesc picioarele mortului.” După tămâiat, urmează datul de pomană pentru morţi: mâncare şi băutură. În faţa cimitirului, un bărbat îi oferă lui Florin un pahar cu vin. Omul mă cheamă şi pe mine. Trebuie să beau repede pentru a înmâna unicul pahar (de sticlă) unui bărbat care aşteaptă la rând. Vinul este uşor parfumat.

Se aglomerează. Suntem strigaţi de nişte femei de la o masă aşezată lângă un mormânt. Ne oferă salam, brânză, prăjituri. Nu am apucat să mâncăm „acasă”, aşa că ne prinde bine gustarea.

Primim şi o explicaţie pentru ce se întâmplă în cimitir: „În ziua asta, zice că toţi morţii îşi aşteaptă bucăturile. Şi mi-aduc aminte, când trăia mama, Dumnezeu s-o ierte, a zis: <Poţi să nu vii de Paşte, poţi să nu vii de Crăciun, poţi să nu vii niciodată, dar de Rusalii să nu mă laşi! De Rusalii să nu mă laşi cu traista goală!> Dar vedeţi, fiecare, dacă mama a lăsat aşa, eu nu pot să nu vin acum. Şi-atuncea am zis: nu se poate, în ziua asta trebuie să vin! Pă ploaie, pă viscol, pă ce-o fi, trebuie să vin!…”

Mai bem un pahar de vin. […]Primim invitaţii din diferite alţii pentru a mânca o prăjitură, dar mai ales „să bem un pahar”. Nu se face să refuzi, doar e pentru morţi. Unul de ţuică, unul de bere, încă unul de vin… […]

Parcă o parte din sat s-a mutat în cimitir. Este un du-te – vino între morminte, fiecare încercând să ofere rudelor, vecinilor, prietenilor măcar un pahar de băutură. Sunt şi mulţi copii şi tineri care participă la aceste schimburi alimentare. Un gând nu mă lasă în pace: cimitirul e plin de… viaţă şi voie bună. Într-adevăr, prospoapele sau feţele de masă întinse peste morminte, forfota continuă şi zecile de glasuri alungă apăsarea pe care o simţi în unele cimitire orăşeneşti. […]

Fără îndoială că participarea întregului sat implică şi elemente care ţin de statutul social. Cei avuţi nu-şi permit să fie zgârciţi la cimitir. Din contră, ei îşi afişează opulenţa, aducând produse cumpărate în cantităţi mari: cutii cu prăjituri, batoane de salam, roţi de caşcaval, cutii cu măsline etc.

După vreo 7-8 pahare în mai puţin de o jumătate de oră, decidem că trebuie să limităm observaţia noastră participativă, dacă vrem să mai avem putere să alergăm după căluşari prin Caracal. Încet-încet, ne retragem în zonele mai puţin populate din cimitir. […]

Viaţa socială a satului îi implică şi pe cei „de dincolo”. Şi nu doar ca prilej de întâlnire în cimitir, în care schimbul de daruri de pomană reafirmă relaţiile de rudenie, vecinătate, prietenie sau statut social. Este şi o relaţionare directă cu strămoşii, care nu au fost omişi din practicile sociale odată plecaţi în lumea morţilor. Spre exemplu, o altă femeie venită la tămâiat ne-a prezentat familia (decedată) „Aicea e soţul… mai mă duc la tatăl meu. Şi-acolo e mama…” Legătura dintre vii şi morţi este menţinută şi prin acte reparatorii, unele neplăceri (frigul, foamea) ale celor din „lumea de dincolo” fiind rezolvate de rudele din „lumea de aici”. Aceste practici care se desfăşoară în cimitir în Duminica Rusaliilor au stat la baza unei explicaţii care a circulat în sat cu privire la unele cazuri de femei „luate din Căluş”: femeile nu sunt lovite de boală, ci de… beţie, ele fiind mai puţin obişnuite cu băuturile alcoolice. Mai este de reţinut faptul că, în afară de tăciuni, flori sau frunze de nuc, se mai pun la cruci „usturoi şi pelin care ţin de Căluş, dar nu sunt jucate.” Totuşi, principala asociere pe care oamenii o fac între Rusalii şi Căluş este că boala, numită local „luat din Căluş” _{[Întrebând 20 de localnici în vârstă (inclusiv foşti căluşari) despre persoanele vindecate de căluşari, toţi au menţionat că boala se numeşte „luat din Căluş”. Chiar şi când am utilizat expresia directă „cineva luat din Rusalii”, chiar dacă oamenii înţelegeau despre ce e vorba, asociind „luatul” cu perioada în care avea loc (Rusaliile), m-au corectat: „A! Luat din Căluş, vreţi să ziceţi!”],} apare ca urmare a încălcării unei interdicţii de muncă în perioada Rusaliilor.

Căluşarii la bâlci

Am ajuns la bâlciul din Caracal înaintea căluşarilor. Dăm un tur. Căluşei, grătare cu mici, tonete cu CD-uri, pălării, salbe de turtă dulce, seminţe la cornet… Remarcăm că pe majoritatea tiribombelor scrie Europa. La fel şi pe cele două aparate de dat cu pumnul. Pare să fie un bâlci sub semn european. Ne amintim că peste câteva luni România va adera la Uniunea Europeană. Un vânzător îşi laudă marfa: „Haine de Europa!”. Mă apropii şi citesc o etichetă „Made in China”. Evident că este „marfă de Europa”! Vânzătorul e sincer şi recunoaşte că se apovizionează din cunoscutul en gros bucureştean cu acelaşi nume…

În sfârşit îi zărim pe căluşari dincolo de zidul care împrejmuieşte bâlciul. Doi dintre ei cară o geantă mare de voiaj plină cu pelin. […]

Primul joc în bâlci. Un loc mai puţin aglomerat, însă ales greşit deoarece manelele de la toneta cu CD-uri de alături acoperă vioara şi ţambalul. Cum orice problemă are o soluţie, vătaful vorbeşte cu vânzătorul şi, spre surpinderea noastră, volumul muzicii se reduce substanţial. Jocul se reia, în jurul genţii cu pelin. La sfârşit, 10-15 spectatori se apropie să cumpere pelin. Da. Se vinde pelinul! „Hai la pelin! Zece mii, firu’!” – strigă vătaful. Vânzătorul de CD-uri primeşte gratis câteva fire de pelin. Căluşarii pornesc mai departe şi totul revine la normal: oamenii se apleacă din nou asupra tarabelor, iar manelele se aud iarăşi cu putere.

După vreo 20 de metri, un nou joc. Sunt mult mai mulţi spectaori, puţini fiind cei care trec nepăstori. De data aceasta, oamenii se îmbulzesc să cumpere pelin. Unii chiar se îmbrâncesc. De la al treilea joc, singura modificare notabilă este faptul că doar cinci dintre căluşari dansează, timp în care ceilalţi doi (unul este vătaful) vând pelinul. Asta nu exclude buluceala finală, dar le permite şi grăbiţilor să obţină mult râvnita plantă.

După al cincilea joc urmează pauza de odihnă. Începe şi numărarea banilor strânşi până acum. Prăjina sprijinită de zidul unei magazii cade în iarbă. Un căluşar o aşază la loc. Prăjina alunecă iar. Căluşarul o fixează mai bine de data aceasta.

După jumătatea de oră de pauză, am mai asistat la cinci jocuri, ultimul dintre ele fiind inedit.

Căluşarii s-au ambiţionat să joace „pe tiribombă”. O doamnă îşi manifestă neîncrederea în şansele demersului lor: „Nu o să poată ei să-l convingă pe-ăla s-o oprească [tiribomba]!“. Dar l-au convins după o scurtă discuţie. Şi sub privirile mirate ale oamenilor veniţi la bâlci, căluşarii din Osica de Jos au jucat Căluşul pe platforma tiribombei.

Sunt mai multe raţiuni pentru care oamenii au cumpărat pelin de la căluşari. „Cunoscătorii” l-au luat pentru a se trata de unele afecţiuni (dureri de spate, de picioare, reumatism) sau în scop profilactic (pentru a preîntâmpina afecţiunile de mai sus). Câteva mămici sau bunici şi-au trimis copiii sau nepoţii să ia pelin, „că aşa e bine”. O categorie distinctă îi include pe cei care mai întâi se informează şi de-abia apoi cumpără. Şi în fine, o a treia categorie este a celor care cumpără pelin, imitând mulţimea, şi apoi încep să întrebe în stânga şi-n dreapta „La ce e bun?” sau „Ce se face cu el?”.

Şi în bâlci am constatat unele „tehnici” de atragere a publicului (opritul manelelor pentru ca „oamenii să audă Căluşul”, sloganul „Hai la pelin! Zece mii firul!” sau „Se poate pune în apă şi pentru că a fost jucat, cel care spală nu mai e luat din Căluş!” etc.

Oare avem de-a face cu o marketizare a Căluşului? Cu siguranţă exemplele de mai sus, precum şi modul de organizare a depunerii jurământului în faţa Căminului sunt argumente pentru un răspuns afirmativ. Însă, Căluşul reprezintă mai mult decât aspectul său economic. Atât căluşarii, cât şi o bună parte dintre cei care cumpără susţin că „pelinul jucat trebuie plătit ca să fie bun”. Nu căluşarii sunt plătiţi, ci pelinul. Intervine credinţa că eficacitatea leacului este posibilă doar dacă se dă ceva în schimb, în cazul de faţă, bani.

Alţii văd în plata pelinului drept o recompensă pentru efortul căluşarilor: „Trebuie să le dai şi lor un bănuţ, că uite-i cum transpiră săracii pe căldura asta!” sau „Băieţii ăştia ne distrează pe noi, merită să le dai ceva să-şi ia o bere.” Bineînţeles că există şi destui care nu consideră justificată plata pelinului, dar care totuşi vor să-l utilizeze.

Iată că în pragul aderării României la Uniunea Europeană, în bâlciul din Caracal, printre tiribombe, manele şi mărfuri chinezeşti, îşi găseşte locul şi Căluşul, cu o ofertă nu numai de distracţie, ci şi profilactică şi curativă. Deşi i s-a prezis sau chiar declarat moartea, Căluşul este viu, într-o formă adaptată noilor configuraţii din societate, dovedind, dacă mai era nevoie, că încă reprezintă un mod viabil de soluţionare a unor probleme.