Povestirile lui Ilie Martin

Narcisa Ştiucă

În vara anului 1998, am înregistrat în două etape, (13-14 iunie şi 2 iulie), date despre obiceiul Căluşului în comuna Coloneşti (fostă Maldăru) din judeţul Olt.

Intenţia noastră a fost, la început, de a marca prezenţa / absenţa obiceiului în desfăşurarea lui spontană (i.e. în afara Festivalului Naţional „Căluşul Românesc” de la Caracal) şi în datele lui ce-i conferă particularităţi zonale. Interesul ne-a fost însă „deturnat” de la scopul iniţial de o prezenţă epică spectaculoasă: cea a vătafului cetei de odinioară, Ilie Martin.

Ceea ce ne-a captivat pe de-a-ntregul a fost fenomenul de mitizare a unui personaj real, de transformare a lui, dintr-un model de tip tradiţional în contextul obiceiului căluşeresc, într-un adevărat civilizator, purtător al tuturor prerogativelor acestui rol.

Reproducem mai jos naraţiunile despre Ilie Martin culese în cele două etape ale cercetării noastre.

„Căluşu’ de la iel s-a tras! (i.e. Ilie Martin). Bunicu’, Ilie Martin, s-a născut în 1876: apoi de-aici trebuie socotit când s-a inventat Căluşu’ la Maldăru’. Că iel l-a jucat primu’, cu băieţii lui!” (Vasile Martin zis Milian, 70 ani, nepotul lui I.M.)

„… Cân’ o fi avut vro 15-16 ani! L-a scos din capu’ lui! De la iel s-a transmis la Optaşi, Pădureţi, Târgu Măgura. La început, când a pornit 1lie Martin Căluşu’, n-avea decât 8-9 din Maldăru (Ristea lu’ Băbăţ, Trică, Niculaie lu’ Gâtuleţ), restu’ era de la Pădureţi, Târgu Măgura, Corbi, Optaşi. De-aicea a ajuns că s-a întins peste tot Căluşu’, că apoi au plecat din formaţia lui şi-au făcut altele acolo, la, iei în sat, ca Ilie Păduroiu şi Grigore Stan de-i zicea Răţoi!” (Valerică Dan, zis Garaolea, 49 ani)

„Propriu-zâs, nu l-a inventat: l-a legat, a făcut suitele, cum să zâce acuma. Da’ sunt şi figuri de-ale lu’ Ilie Martin care nu mai sunt cunoscute acuma si nu le mai poate face nimeni!” (Dumitru Soare, zis Şleapu, 65 ani)

„Căluşu’ a-nceput odată cu el! S-a făcut din mai multe jocuri pe care el le-a jucat şi apoi a făcut şi ceata! El a fost cu obiceiul ăsta şi la Londra unde a luat Zeiţa de Aur în ‘37! Le-a înmânat-o chiar regina Elisabeta a II-a! Costumul lui a rămas acolo, la British Museum, în Londra. Am primit acum mai mulţi ani o scrisoare de acolo că îl au şi-l păstrează! Era cu fes turcesc, cu mărgele. Şi opincile, şi pintenii sunt tot acolo. Tata-mare a primit atunci două iepe pur sânge pe costum. Au venit la o lună-două cu trenul! Am avut armăsari până mai încoace din iepele alea!” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

Ce fel de om era Ilie Martin?

„Era on om mărunţel: dacă avea un metru patruzeci, poate şi mai puţin! Dar era extraordinar de puternic, de vânjos! Avea o forţă extraordinară!” (Valerică Dan, zis Garaolea, 49 ani)

„Da, tata-mare era mărunt da’ putea să ridice un om de centură, de brâu ori chimir, ce purta acolo, cu dinţii, îl ridica de la pământ! A câştigat multe pariuri aşa ridicându-i cu dinţii o juma’ de metru de la pământ! Da’ nu întotdeauna se bătea el. Avea pe unu’ puternic în ceată, Diţă îi zicea. O dată, la un boier, a pus rămăşag că dacă Diţă îl bate pe argatul boierului, îl primeşte (cu Căluşul, n.n., N.Ş.) şi argatul îi dă şi fata de nevastă. Şi aşa s-a făcut cuscru cu argatul boierului, că Diţă îi era şi ceva nepot!” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

„Mai zicea că venea odată de la Potcoava – să fi avut atuncea 83-84 de ani – şi pe de devale, la pădure, s-a rupt oiştea şi a pus tata-mare umăru’ acolo şi a săltat şi a ţinut aşa până ce altu’ a reparat să plece mai departe! A ţinut căruţa în spate, pe un umăr aşa!” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

„Căluşarii aveau atunci condiţie fizică, aşa cum se spune azi despre sportivi! Trebuiau să reziste să meargă zeci de kilometri, uneori aveau loc întreceri dacă se întâlneau două cete de căluşari, dar Ilie Martin mai punea şi pariuri. Auzeam când eram mic că se urca pe un stâlp sau o prăjină şi de patru metri dacă era! Pe urmă cobora de-acolo în cap aşa, cobora pe mâini în jos, pâna de pământ şi nimeni nu putea să facă asta!” (ing. Dumitru Davidoiu, 50ani)

„Nimeni de la el încoace nu s-a mai urcat pe prăjină de patru metri! Şi mai făcea ceva: era cel mai mare îmblânzitor de cai! Chiar aşa! Nu era cal să nu-l călărească Ilie Martin! Odată, la un boier, a pus un pariu că dacă îi îmblânzeşte nu ştiu ce iapă nărăvaşă, i-o dă lui. Era aşa de periculoasă că o ţinea boieru’ în pădure. S-a dus acolo, ce i-a făcut nu ştie nimeni, că era sângur, dar a adus-o la curtea boierului de căpăstru şi a încălecat pe urmă pe ea şi a purtat-o şi-n trap şi la pas, ca la paradă. Şi i-a dat-o: tatăl meu are o poză cu Derbiş, armăsar din iapa aia!” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

Cum s-a căsătorit Ilie Martin?

„A furat-o. A furat-o pe mama mare a mea. Era mare, voluminoasă, aşa! A furat-o de la târg, din horă, din mijlocu’ horei. Ea avea un frate primar, Ursu să numea, că era mare, voluminos, ca on urs. (Ăla a trecut Prutu’ cu drapelu’ în 1916!) A luat-o, ş-a aruncat-o pă cal, ş-a fugit cu ea toma’ aici, pestă drum, la popa Iulică. Era o casă veche c-o uşă dublă, masivă. A-ncuiat-o şi-a pus şi zăvoru’. Ala, frate-so, cân’ a auzât a venit cu toporu’ să-i dea drumu’ că-l taie cu toporu’! Ea cân’ a văzut – mama-mare – a strâgat ‘ce: «Lasă-l că io l-am luat!» Că scosăsă pistolu’ şi ‘ce: «Întâi dau în iel, dau în tine şi mă omor şi io!» Ş-aşa au rămas până i-a despărţit moartea!” (Vasile Martin, zis Milian, 70 ani, nepotul lui I.M)

“Ilie Martin era însurat cu o femeie de doi metri. O furasă dă la târg, din Optaşi. Cân’ dădea dă năcaz de-l căuta poterile cum era pe-atunci, îl băga su’ fusta iei, îl ascundea su’ fustă şi punea mâinile aşa pe piept. Şi venea jăndarii şi ‘ce:«Mamă, n-ai văz’t aşa ş-aşa… ş-aşa pe ala şi pe ala? Nu ştii încotro o fi luat-o?» Şi ia: «Nu ştiu, maică, că şi io dă cân’ l-aştept lua-l-ar şi făceare-ar… Că uite-mi plânge copilaşii dă foame că n-am ce să le dau dămâncare! Dacă-l vedeţi, să nu-l ţineţi mult, că uite ce necaz e pe capul meu!» Şi pleca potera şi ia-l scotea de-acolo, de su’ fusta iei, că purta lung şi larg, aşa!” (Valerică Dan, zis Garaolea, 49 ani)

„Da’ dacă chiar ajungea acolo, la tribunal, avea la Craiova pe naşa Tomiţoaie: era deputată la Curtea marţială. Îl scotea pe uşa din spate şi-l scăpa!” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

„Mama mare a mea era uriaşă, multă, aşa: avea doi metri înălţime. Nu ştiu cum, dar o furasă tata-mare din târg de la Optaşi. Asta n-a fost dragoste aşa, a fost haiducie da’ au trăit bine şi l-a apărat, cum zicea şi Valerică, de poteri. N-avea tata mare timp de alte femei! El era tot ocupat! De altfel era administratorul moşiei colonelului Pantazi, dac-aţi auzit. Şi pe urmă avea şi el averea lui! El şi băieţii lui se spune că controlau toate dealurile dimprejur şi toate pădurile.” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

„Da’ el şi pe tata meu l-a însurat. Pe bunicu’, pe Aurică Martin, l-au întors neamurile mamei de două ori, l-au refuzat adică. Şi s-a dus la taică-su, la tata-mare, şi i-a spus. Tata-mare s-a-nfuriat, şi-a luat haina pe umeri, pălăria pe cap şi l-a luat de mână pe tata meu şi-a mai mers o dată. Când a dat o dată cu poarta de perete, aşchii au sărit din ea! Nu l-a mai refuzat nimeni pe tata-mare şi tata a luat-o atunci pe mama!”(Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M)

„Io cân’ m-am însurat, m-au intors de trei ori, că socru meu era din oameni cu stare, era prece’tor, avea copii învăţaţi, avea pământ mult. Zicea că cum să-şi dea fata după un căluşar?! Da’ băieţii lui au vrut, cumnaţii mei. La urmă l-a luat totuşi pe tata-mare că era priceput şi la vorbă şi s-au înţeles cu toţii: au mai lăsat iei, am mai dat noi (că eu unde sunt acuma sunt <măritat> în curte la femeie). Era totuşi respectat tata-mare: cân’ ieşa în lume ştia să poarte!” (Vasile Martin, zis Milian, 70 ani, nepotul lui I.M)

Ce isprăvi ale lui Ilie Martin cunoaşteţi?

„Era nemaipomenit! Făcea multe lucruri extraordinare: intra în case noaptea pe neştiute. Putea să fure orice din gospodăria oricui. Dacă nu-l primea cineva cu Căluşul, era vai de capul lui: a doua zi nu-şi mai găsea vite, cai sau ce avea în bătătură!

A pus o dată pariu cu unu’ că intră în curte fără să-l simtă câinii: pe un butoi de ţuică a pus! Ce-a făcut, cum a făcut, că dimineaţa l-a găsit ala călare pe butoi!” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

„La altu’ a intrat noaptea în casă, a asmuţât câinii să iasă stăpânii afară, s-a furişat şi l-a găsit în casă cu arma-n mână!” (Marin Florea, zis Dumitru Florii, 45 ani)

„A mai făcut el d-astea! Dăvale la Mărunţei, a pus tot aşa pariu. Era unu’, tot aşa, un strămoş al meu, (ăia ai lu’ Baniţă). Ala avea armă şi ‘ce: <Mă, io-ţi iau arma dân casă!> (Ala avea armă, permis. O ţânea în casă.) Da ‘ce: <Nici io … nici tu nu mă-mpuşti!>. Vine… în sfârşit, avea alţ’ băieţi… ş-a-nceput să-ncaiere câinii pă la poartă: cân’ încolo, cân’ încolo… Da’ iesă-ntâi nevasta lu’ ăla, a lu’ Βaniţă, ‘ce: <Mă, cre’ că afurisitu’ ala de Ilie fusă, ‘ce, iel!>; da’ ala: <Fugi, mă, d-aciia!>. Cân’ intră-n casă, să bagă-n pat amândoi: <Sus, ‘ce Ilie Martin, că sunt aici!> Era după uşă cu arma-n mână: intrasă cân’ gonea ala câinii!” (Vasile Martin, zis Milian, 70 ani, nepotul lui I.M)

„Într-un an, tot aşa, unul dintre muzicanţî , a’ lu’ Usturoi, Maxim, a zâs că nu poate, că nu-ş’ ce să meargă la Căluş. Buuun! N-a mers. S-a dus Ilie Martin şi i-a luat bou’ din bătătură. El n-a ştiut. Nimeni nu i-a spus. Al doilea an: <Ei, Maxime, vii?>; <Vin!> ‘ce ăla. Sara cân’ să facă popas, îi dete pâine cu pastramă (patramă din bou lui!). <Ei, e bună pastrama? Îţi place?> <Bună!>; <Mănâncă, ‘ce Ilie Martin, că din bou’ tău este!>. Şi n-a mai lipsit nici un muzicant niciodată!” (Dumitru Soare, zis Sleapu, 65 ani)

„La Gogiu, la cârciumă, tot aşa: a pus pariu, rămăşag că intră în pivniţă fără să-l simtă câinii, că ăla era vestit de ce câini răi avea! A luat o oaie, a belit-o, a fript-o şi a umplut-o cu câlţi şi le-a aruncat-o la câini. Li s-a-ncleştat fălcile şi n-au mai putut lătra! Dimineaţa Ilie Martin era în pimniţă călare pe butoiu’ cu vin!” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

„O dată a vrut şi pe el cineva să-l prade: mi să pare că unu’ dimprejur de-aici, îi zicea Bezna Ţiganu’, erau tot aşa prietini, tovarăşi. Şi veneau de la o nuntă, cu mama-mare, cu fetele amândouă cu salbe de icuşari şi de ma’mudele la gât, şi cu bunicu’, cu Aurică Martin. El s-aştepta! A scos salbele de clopoţei de la gât de la cai şi a înfăşurat copitele cu fân, cu paie. Ăia nu i-a mai auzât şi-a ieşit în spatele lor şi i-a-mpuns cu armele în spate (Avea una dintre fete care juca Căluşu’ ca un bărbat şi trăgea cu arma!)” (Stelian Martin, 45 ani, strănepotul lui I.M.)

„La un popă, îmi pare că popa Radu îl chema, tot aşa, nu l-a primit cu Căluşu’ (că el juca cât juca şi lăsa jocu’ să-l conducă cumnată-su şi iel să orienta, dân ochi: ştia cât şi ce are omu’ în curte, vite şi de-astea). Popa avea doi cai … bidivii nu alta! Dăduse o avere pe iei şi-i ştia toţ’. Dacă nu i-a primit, s-a dus noaptea, i-a luat caii. Preoteasa a-nceput a plânge (ia ştia, îi spusese că aşa să-ntâmplă dacă nu-l primeşte). Popa n-a avut încotro. S-a dus la Ilie Martin ‘ce: <Nea Ilie, nu ştii?… n-ai auzât?…> c-o fi … că-i preoteasa supărată… ‘Ce: <Nu ştiu, tată, să-ntreb băieţii miei!> ‘ (Asta era vorba lui: <Nu ştiu, tată, să-ntreb băieţii miei!>). A dooa zi trimite pe unu’ şi-i zâce: <Părinte, iei atât şi-atât şi cân’ răsare luna, te duci la fântână, pui banii su’ piatră şi pleci, că ţi-am găsit caii tocmai pe la… (şi-i spunea un loc) … Mâine il ai înapoi!> Şi i-a cumpărat popa de doo ori! O dată i-a cumpărat şi-o dată i-a răscumpărat!” (Dumitru Soare, zis Şleapu, 65 ani)

„Unii zic că avea mână de mort, ştiţi, de putea intra în casă. Era vrăjit!…” (Valerică Dan, zis Garaolea, 49 ani)

„Eu zic aşa că era mai mult orgoliu’ lui care era rănit de s-apuca el să fure, nu propriu-zis că era hoţ de cai; pe urmă, aşa erau timpurile şi poate asta a contribuit şi la păstrarea obiceiului, că mai de frică, mai din credinţe, omu’ îi primea.” (ing. Dumitru Davidoiu, 50 ani)

„Ba, zâce c-aşa a fost ursat! Că pă iel cân’ o fost să-l nască, o plâns trei nopţi în burtă la a’ bătrână. Şî ursătoarea i-ar fi zâs: <Să te faci aia!> Nu. <Să te faci aia!> Nu. <Să fii hoţ!> Ş-a tăcut şî s-a născut!” (Vasile Martin, zis Milian, 70 ani, nepotul lui I.M.)

Cum a murit Ilie Martin?

„Bine aşa, cum să moară?! Ne-a zis că-i bătrân, că ce să facă?… Da’ noi să nu ne mai ocupăm cu ce s-a ocupat el, că-s alte timpuri. Era în ’62.” (Vasile Martin, zis Milian, 70 ani, nepotul lui I.M.)

„A fost la o cumetrie, aici, peste drum de mine. A vrut să-l bată pe bunicu’ meu. Ala era mai tânăr. I-a dat un pumn-doi, l-a împins – nimic! Atunci a luat un par, o ghioagă şi i-a dat în cap. De trei ori i-a dat! S-au bătut mulţi la cumetria aia am auzit! A avut sanitaru’ ce face! Da’ moşu’ llie Martin din lovitura aia n-a căzut: a murit tot din ea, că l-a zdruncinat, da’ peste trei luni a murit!” (Marin Florea, zis Dumitru Florii, 45 ani)

Se cer precizate unele aspecte legate de contextul înregistrărilor. În primul rând, trebuie să specificăm că prima înregistrare a avut loc în preziua participării la festivalul amintit a unui numeros grup de că1uşari (alcătuit din trei generaţii şi condus de strănepotul lui Ilie Martin). Cele dintâi naraţiuni le-am înregistrat de la persoane implicate direct in pregătirea dansatorilor. De la cei mai vârstnici am cules relatări fragmentare despre personajul nostru, dar foarte multe date etnografice legate de Căluş.

Grupul, odinioară renumit şi răsplătit cu premii în „Cântarea României”, nu a reuşit să învingă cele două formaţii cu statut de lider de necontestat în ultimii cinci-şase ani, din Vâlcele şi Dobrun, judeţul Olt. Acest fapt a produs o mare dezamăgire în rândul dansatorilor, dar şi al celorlalţi săteni, aşa încât revenirea noastră în sat, – pentru filmări şi interviuri – trei săptămâni mai târziu le-a părut iniţial superfluă, apoi a fost folosită ca atestare a valorii, în compensaţie cu decizia juriului de la Caracal. Faptul că filmul de 20 de minute realizat de o echipă a Centrului Naţional al Creaţiei Populare a fost difuzat pe programul 1 al televiziunii naţionale la o ora de maximă audientă şi că a beneficiat de comentariul ştiinţific al unei personalităţi a adâncit acest sentiment al sătenilor din Coloneşti, convingându-i că sunt cu adevărat „centrul iradiant al Căluşului românesc”.

La cea de-a doua înregistrare au fost prezenţi toţi cei intervievaţi în iunie, însă, de astă-dată, în aceeaşi încăpere. Am putut obţine în acest fel nu numai date mai complexe, ci şi variante ale naratiunilor deja notate. Între timp, am confruntat datele deja culese cu cele de arhivă şi cu cele deţinute de către prof. Mihai Pop şi Constantin Costea, etnocoreolog la Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, care au întreprins cercetări în vetrele căluşereşti în urmă cu mai multe decenii.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că, pe lângă istorisirile de mai sus, am înregistrat şi un cântec bătrânesc pe care lăutarul satului a ţinut să ni-l cânte în amintirea lui Ilie Martin. Dincolo de câteva schiţe de „elogiu al vieţii noi” (cea din perioada comunistă), cântecul relatează ridicând la rangul de practică curentă una din isprăvile cel mai des povestite de localnici: furatul cailor şi căruţei oricărui drumeţ ce poposea în Maldăru de către renumitul Ilie Martin şi răscumpărarea lor după un scenariu pe care l-ar invidia orice scenarist de filme de actiune.

Am ezitat, mărturisim, destul de mult atunci când am încadrat piesele culese, păstrând, în final denumirea de „povestire” (relatare, naraţiune, istorisire) pentru că ne aflăm încă în faţa unui fenomen în plină dezvoltare.

Dacă multe naraţiuni sunt autoreferenţiale, aceasta este pentru că cei de la care le-am înregistrat sunt fie urmaşi ai lui Ilie Martin (nepot, strănepot, fin), fie discipoli apropiaţi lui. Aceasta este într-un anumit fel latura realistă a lucrurilor, nedistilată poetic sau doar impregnată cu sentimente. Este vorba despre ceea ce am putea numi, anticipând cumva, „iniţierea căluşerească” sau despre şterse, vagi datând în principal din ultimii ani ai vieţii eroului de care ne ocupăm.

Aşa stând lucrurile, aceste piese narative se dezvăluie mai mult ca documente etnografice, adică acoperă exact intenţiile noastre iniţiale.

Treptat însă, remarcăm o adâncire în legendă, atunci când întrebările vizează originile obiceiului. Detaşarea naratorului este evidentă, dar conţine totodată şi un tip special de captatio benevolentiae („Cine mai pomenisă de Căluş până la iel?”). Aceasta conotează un comportament specific grupurilor de iniţiaţi: o anumită atitudine orgolioasă, de deţinători ai secretului suprem.

Aşa cum arăta Silviu Angelescu în studiul său dedicat legendei, mecanismul epic al legendei este autonom faţă de real supunâdu-se doar propriilor sale norme şi construind semnificativ; în felul acesta, ea face posibilă alunecarea în ficţiune şi înmormântarea adevărului fizic şi dă naştere unor adevăruri noi, mai generoase şi mai profunde (Angelescu, 1983).

Tensiunea între prezentul povestirii şi trecutul evenimentelor este evidentă. Uneori, e atât de puternică încât se conturează esenţa supraumană a întâmplărilor şi rolul eroului, acela de a sluji drept model comportamental de excepţie.

Fenomenul <fabricaţiei poetice> despre care, în studiul său despre formele simple vorbea André Jolles (Jolles, 1972: 27 squ.) are la bază actul de imitare şi dă naştere unei forme simple actualizate. Iată cum descrie autorul dispoziţia mentală şi mecanismul creator pus în mişcare de aceasta spre a crea „legenda”: „Această Viaţă – ca orice legendă – decupează <realitatea istorică> în elemente pe care le învesteşte apoi, prin ea însăşi, cu o valoare nouă, cea a modelului, înainte de a le recompune după o ordine condiţionată de caracterul nou. În acest sens, legenda ignoră total <realitatea istorică> pentru a nu cunoaşte şi a nu recunoaşte decât virtutea şi miracolul.” (autorul numeşte „legende” numai naraţiunile medievale despre vieţile sfinţilor, n.n.)

Astfel, Jolles conchide afirmând că „Personajele legendelor nu sunt obiectivarea unei virtuţi, ci locul unde devine activă o forţă în care noi transpunem propria noastră forţă şi care ne admite în ea; acestea sunt modelele. Şi această forţă care acţionează devine ea însăşi măsurabilă confirmându-se în ceea ce numim un record.” Ideea de <record> pare să se muleze perfect pe contextul analizat, căci faptele lui Ilie Martin sunt, deopotrivă <amintire>, <înregistrare>, dar mai ales se înscrie în polisemantismul cuvântului <performanţă> (cf. engl. <record>- performanţa care merită să fie reţinută printre altele sau mai presus de altele).

Se impun câteva observaţii relative la datarea faptelor în naraţiunile culese. Majoritatea conţin repere temporale şi spaţiale foarte sigure, oricând verificabile (anul naşterii, al morţii, al căsătoriei, al turneului în Anglia). Mai mult, prin raportare la ele, pot fi datate mai mult decât aproximativ, anumite evenimente narate. Totuşi, există un grup de relatări ce prezintă un grad mai înaintat de cristalizare atât din punctul de vedere al formei, cât şi al motivelor şi temelor dezvoltate. Acestea dovedesc dinamica procesului de mitizare pe care ne-am propus să-l analizăm.

Întâlnim, aşadar, explicaţii şi repere precum „Fântâna lui Ilie Martin”, „Vadul lui Ilie Martin”, dar şi relatări despre anumite forme şi figuri din suita căluşerească, multe dintre acestea, cum era şi de aşteptat, fiind pierdute, căci „le-a luat cu el în groapă” vestitul vătaf. Cele mai interesante sunt însă cele ce reflectă atitudinile diferiţilor naratori care îşi propun să „citească” (cf. Constantinescu, 1986) în mod diferit faptele acoperind practic toată gama de opţiuni interpretative, de la straniu, la fantastic, ajungând chiar până la miraculos.

Interesaţi de devenirea naraţiunilor în sine, am urmărit în ce condiţii se produc asemenea treceri şi am remarcat că la cei din generaţiile contemporane erouluiprimează opţiunea pentru straniul pur, cu alunecare către straniul fantastic (cf. Todorov, 1973), dar şi cu atenuări de tip pozitivist ce echilibrează ezitarea. Generaţiile mai tinere, ce le-au preluat, după cum vom vedea, într-un context ritualizat, tind către lecturile puse sub semnul fantasticului pur şi al fantasticului miraculos. Este într-un fel firesc să se întâmple aşa atâta timp cât între erou şi naratori se instituie cenzura mentalităţii tradiţionale care a făcut din acesta un model. Totodată, metamorfoza se dovedeşte a fi completă conţinând ontologic drumul invers al epicii populare, de la realist, la eroic spre a se cristaliza în cele din urmă în mit.

Că Ilie Martin tinde să devină eroul civilizator al acestei aşezări ne-o spune mai ales contextul preformării acelor naraţiuni ce se înscriu în tentaţia miraculosului. Trebuie deci să precizăm că seria privind isprăvile eroului (inclusiv naraţiunea despre naştere, despre căsătorie şi mai ales aventurile şi „isprăvile” lui) le-am cules în forma cea mai apropiată de miraculos în prima etapă, adică înainte de competiţie, în zilele de Rusalii, de la dansatorii de vârstă medie ce urmau să plece la festival. Cei mai în vârstă au fost mai reţinuţi atunci, preferând discuţii pur tehnice privind jocul căluşeresc, performanţele lui Ilie Martin ca dansator, autoritatea lui ca vătaf şi o abia insinuată prezentare a faptelor lui dintr-o perspectivă eroică, cu unele vagi nuanţe justiţiare. Concret, la prima întâlnire cu talentaţii căluşari din Coloneşti, am cules pe de o parte naraţiuni ce vorbesc despre forţa uluitoare a lui Ilie Martin, despre neîntrecuta lui măiestrie coregrafică, despre aventuri ce tind să-l plaseze printre personajele fantastice precum spiriduşii ce pot intra oricând, oriunde vor, ştiu şi pot orice sau eroii justiţiari ce pedepsesc exemplar bucurându-se de ajutorul anumitor forţe (mâna de mort, iapa îmblânzită de erou, naşa misterioasă, soţia uriaşă).

Cei vârstnici, fără a avea prilejul de a se confrunta cu cei mai tineri, au accentuat asupra laturii eroice. După ei, Ilie Martin „se ocupa cu alte treburi, cum era p’atuncia”, adică era hoţ de cai. Cel mai vârstnic dintre ei, afirma fără a putea susţine că „era un fel de haiduc: lua dă la popi, dă la bogaţi şi da la ăi mai săraci”, fapt neconfirmat de niciuna dintre relatări.

Este important faptul că aceleaşi naraţiuni culese de la grupuri de vârstă diferite, în momente diferite, cu mijloace diferite (mai întâi, cu notes-ul şi reportofonul, apoi cu o cameră video) şi cu o componentă a auditoriului diferită, se actualizează altfel. Aşa sunt, de pildă, naraţiunile despre căsătoria nepotului sau cele despre vestitele pariuri ale vătafului. Imaginea construită de cei tineri este una ce refuză laturile negative, condamnabile, recurgând la explicaţii ce frizează miraculosul, de aceea avem în vedere un posibil mimetism al naratorilor în faţa cercetătorilor. Câteva detalii – rapid expuse, parcă scăpate dintr-o oarecare cenzurare – lasă impresia ascultătorului că sunt simple accesorii, însă recurenţa lor, ordonarea în funcţie de semnificaţie pun în cele din urmă ordine în naraţiune şi converg tocmai către acea interpretare, iniţial exclusă. Astfel, „accesorii” precum pălăria cu boruri largi a lui lIie Martin, faptul că era „cel mai mare îmblânzitor de cai”, intenţia vădită de a realiza alianţe convenabile prin căsătorie pentru a avea sprijin împotriva poterelor, totul aduce într-un infratext propoziţiarefuzată de tineri, dar rostită net de bătrâni şi de cercetătorii consultaţi în prealabil: „Ilie Martin a mai fost şi hoţ de cai!”.

Portretul lui Ilie Martin se constituie din câteva trăsături regăsite în toate relatările: foarte mic de statură, însă neobişnuit de agil şi puternic, deosebit de inteligent şi abil, exigent, chiar autoritar, excelent dansator, la care se adaugă „detaliile semnificative”: vestimentaţia, redutabile relaţii sus-puse (naşa la Curtea Marţială, cuscru boier, cumnat primar, patronat al colonelului Pantazi şi chiar o discretă şi discutabilă intrare în graţiile suveranei Marii Britanii… ). Menţionăm că, alături de alte comentarii, justificări şi detalii ce sporesc verosimilitatea, aceste elemente apar în toate relatările culese la Coloneşti. Mai mult, despre pălăria cu boruri largi, controlul şi influenţa exercitate de Ilie Martin pe tot teritoriul Coloneştilor până dincolo de Măgura Optaşi, despre statura mică, dar robustă şi agilă, ca şi despre calităţile de bun dansator ne-au vorbit şi persoane din afara comunităţii cercetate.

Este deci momentul să ne punem întrebarea ce tipare mentale şi ce modele tradiţionale au contribuit la structurarea personajului de care ne ocupăm.

Revenind la o afirmaţie făcută mai sus, menţionăm că anumiţi membri ai grupului căluşeresc de astăzi evocă oarecum nostalgic „serile de la Căluş” adică acele întruniri de pregătire din perioada premergătoare Rusaliilor, cât şi cele ce încheiau fiecare zi în care se umbla cu Căluşul sau încununau evoluţiile din cadrul festivalurilor. Acestea erau excelente prilejuri de povestit, întrucât întreaga atmosferă nu numai că o permitea, ci o cerea în mod imperios. Era un moment de retragere din viaţa de zi cu zi a satului, de integrare a celor tineri într-un grup învestit cu forţa magico-rituală într-o perioadă încărcată de potenţe sacre.

Alegerea, testarea şi pregătirea căluşarilor nu se rezumau la un simplu demers coreologic. Aşa cum arată majoritatea lucrărilor ce au abordat acest obicei din cele mai diferite unghiuri, este vorba în mod evident de un tip special de iniţiere păstrat în dominantele lui până azi în ciuda exploatării lui de către cultura oficială şi de cea „de masă” (Pop, 1938/1998).

Ceata de căluşari funcţionează până astăzi ca o societate închisă; în vechile vetre căluşereşti din judeţele Olt, Teleorman, Argeş, Dolj şi Vâlcea, autoritatea vătafului şi coeziunea inextricabilă a grupului au constituit elementele fundamentale care au asigurat perpetuarea obiceiului. Aceasta pentru că, în mod evident, funcţiile şi semnificaţiile Căluşului au suferit de-a lungul timpului modificări ce fac azi posibile multiplele interpretări ale exegeţilor culturii populare (cf. Vulcănescu, 1985; Bucşan, 1976; Kernbach, 1994; Ghinoiu, 1997).

Vom nota că denumirea obiceiului / dansului a fost interpretată de la un etimon având ca bază pragmatică un cult zoomorf şi solar „caballus” (>cal>căluţ, căluşer, călucean), iar mai recent, dintr-un altul descins dintr-o interpretare mai larg antropologică – „collisalii” (confrerie masculină … >căluşari). Nu excludem o suprapunere a semnificaţiilor, ştiut fiind faptul că în politica sa de cucerire, Imperiul Roman includea în mod curent strategiile de asimilare culturală. Oricum ar fi, rămân demne de reţinut ambele interpretări pentru ceea ce ne interesează. Că interlocutorii noştri din Coloneşti au în permanenţă în vedere ceata ca un grup închis, ezoteric, înzestrat cu forţe magice, ne-o spun cele mai multe dintre răspunsurile la chestionarul aplicat în luna iunie, iar în sprijinul unor posibile relaţii cu un cult cabalin de mult apus vin naraţiunile ce ni-l prezintă pe vătaful de odinioară ca fiind un extraordinar „îmblânzitor de cai”.

Mai presus de toate însă este pusă autoritatea lui, capacitatea de a face din bărbaţii ce compun grupul un nucleu redutabil ce stăpânea / controla odinioară nu numai în zilele de Rusalii, ci în întreg anul, ţinuturi întregi.

Aceasta pentru că ei deţin forţa magică de a aduce ploaia, de a asigura sporul şi sănătatea fiecărei gospodării în care pătrund şi joacă, de a vindeca pe cei ce au încălcat interdicţia de a lucra în zilele de sărbătoare şi sunt „luaţi din căluş”.

Ca şi alte confrerii ale căror vestigii le mai găsim în cetele de colindători şi în grupurile de mascaţi de la Lăsata Secului, căluşarii reprezintă şi sancţionează aşezarea din care provin, constrângând indivizii să se supună ordinii instaurate de la origini. Aşa se explică mândria coloneştenilor atunci când relatează despre întrecerile cu grupurile întâlnite în decursul zilelor de Rusalii, întreceri ce constau în dans de grup, individual (de la cel mai tânăr căluşar la vătaf) şi

apoi chiar „trânte” (lupte libere cu pariuri ce implicau adesea şi pedepse drastice).

Nici cei din interiorul comunităţii nu erau scutiţi de pedepse în cazul în care nu primeau căluşarii sau încercau să le conteste autoritatea prin diferite provocări. Pedepsele atestate de documentele etnografice se înscriu în acelaşi comportament de sancţionare ca şi în actul descolindatului. Cazurile erau – în principiu – rare căci stratul mitologic şi religios pe care se bazează actele rituale din sărbătorile Rusaliilor este până astăzi foarte viguros.

Ca o atestare a arhaicităţii sărbătorii, notăm pedepsele exemplare ce erau prefigurate pentru cei ce „nu ţineau zilele”: înnebuneau, paralizau, îşi pierdeau bărbăţia, li se pârjoleau semănăturile, li se îmbolnăveau vitele. Şi cum că1uşarii comunicau într-un fel mistic cu Ielele sau Rusaliile, fie că le contracarau, fie că\ le reprezentau prin dans şi magia lui, este de la sine înţeles că a le refuza prezenţa în gospodărie însemna de fapt a nu respecta sărbătoarea şi a sfida ordinea.

În aceste condiţii, nu oricine putea să fie acceptat în grupul căluşarilor. Prestigiul lor depindea în mod esenţial de întregul lor comportament (de la interdicţiile şi abstinenţa cărora li se supuneau, până la configurarea aproape monolitică a grupului şi obedienţa totală faţă de vătaf) şi de prestaţia coregrafică ce atingea adesea valori absolute, acestea alcătuind împreună datele unui model a cărui eficienţă era verificată magico-ritual (cf. Bârlea, 1982).

Dincolo de aceste cerinţe, valorile de plus şi minus nu mai contau practic. Rezumând, cel mai vârstnic interlocutor al nostru de la Coloneşti ne-a spus: „Era lucru mare să fii căluşar! Putea să dea tata şi mama cai ori vaci: dacă tu nu corespundeai când dai ochii cu vătafu’ – gata! – nu mai erai în formaţie!”

Faptul că bărbaţii se legau cu un jurământ secret pe steagul cetei şi că duceau o viaţă de semicelibat temporar erau argumente în plus de a fi socotiţi altfel şi altceva de către consăteni, acestea nefiind altceva decât reminiscenţe ale comportamentului celor iniţiaţi.

Chiar dacă azi în satele cercetate din sud-estul ţării majoritatea căluşarilor vorbesc mai mult despre performanţele coregrafice decât despre alte calităţi cerute la intrarea în ceată, faptul că cele două cerinţe amintite mai sus se păstrează drept condiţii sine qua non de fiinţare a grupului atestă nu numai esenţa arhaică a obiceiului, ci şi păstrarea atitudinii de respect faţă de acesta, atât a performerilor, cât şi a membrilor comunităţilor ţărăneşti actuale.

Văzută din interior, viaţa în ceata de căluşari nu este mai puţin spectaculoasă. Acelaşi bătrân ne istorisea că „La vremea Rusaliilor nu mai eram om: cum auzam cimpoiu’ ori fluieru’ îmi pierdeam minţile şi eram gata să las orice, să fac orice numa’ să mă duc la Căluş! A fost cea mai mare bucurie a mea jocu’ ăsta şi pentru iel am trudit atâtea zeci de ani!”…. Tentaţia de a interpreta aceste gânduri ca fiind ecouri ale comportamentului stăpânit de extazul orgiastic şi de furor mysticus este destul de mare, mai ales sub impresia puternică lăsată de studiile lui Mircea Eliade.

Totuşi, simplificând lucrurile, trebuie să admitem că ne aflăm chiar în faţa sentimentului de „altfel” şi „altceva” ce-i domină pe bărbaţii care aparţin cetelor căluşereşti.

Ideea de iniţiere este tradusă mai ales în termeni de măiestrie coregrafică, dar aşa cum remarca unul dintre cei intervievaţi (outsider, de altfel), condiţia fizică a căluşarilor era demnă de invidiat şi implica nu numai dinamismul, eleganţa şi rafinamentul dansului, ci şi forţă, agilitate, rezistenţa la efort, capacitate de concentrare şi… o iniţiativa minimă. Cele mai multe din informaţiile culese dezvăluie parţial secretul jurământului: „De câte ori împung cu acu’ în pânza aia albă de să face steagu’ cu usturoi, cu busuioc, cu pelin, cu arnici roşu, cum e el acolo, atâţa ani zice că să leagă căluşaru’ să joace Căluşu’ cu jurământ tare de ascultare faţă de vătaf: zice că vătafu’ poate să-i facă orice dacă îşi calcă jurământu’!” (Ilie Oprea, vătaful din Greci – Olt, 1993). Desigur că această nemăsurată obedienţă faţă de vătaf are un suport moral şi social de care merită să ţinem seamă: el trebuie să fie primus inter pares, iar calităţile lui de necontestat trebuie să le întreacă mult pe cele ale căluşarilor tocmai pentru a avea acea autoritate absolută, ceea ce-i va da lui însuşi puteri nelimitate şi coeziune grupului.

Nu putem şti care era ierarhia calităţilor cerute pentru a fi vătaf în deceniile de la începutul secolului nostru, însă presupunem că o personalitate puternică, înzestrată cu uimitoare calităţi intelectuale şi cu un talent de dansator înnăscut, la care se adăugau relaţii sociale impresionante şi în mod esenţial loialitate şi respect faţa de grupul pe care îl conducea au putut face din Ilie Martin un model.

Dar cum a putut el să devină un erou de asemenea factură câtă vreme multe dintre „întreprinderile” lui se aflau în afara regulilor şi a moralei îndreptăţindu-ne mai curând să vedem în el un antierou?

Este evident că, dacă luăm în considerare cronologia propusă de nepotul său, Ilie Martin a devenit de foarte tânăr căluşar, urcând apoi rapid în ierarhia grupului condus – iar după alţii întemeiat de el. Această demnitate de sorginte magico-rituală câştigată şi păstrată prin strict respect al tradiţiei şi printr-o eficientă iniţiere i-a asigurat o atât de mare popularitate încât, mai târziu, orice greşeală a fost socotită ignobilă de către membrii comunităţii săteşti. Mai mult chiar, făcând din dansul căluşeresc o reprezentaţie prin excelenţă spectaculară iar din căluşarii din Maldăru de odinioară nişte virtuozi cu o pregătire fizică şi o agilitate demne de invidiat, llie Martin a putut deveni încă din timpul vieţii sale un lider spiritual al satului.

Cât priveşte viziunea eroică pe care ne-o propun cele mai multe naraţiuni, aceasta poate fi socotită un ecou târziu al atitudinii societăţilor tradiţionale faţă de eroii pe care ele însele şi le construiesc. „Isprăvile” lui Ilie Martin se înscriu în comportamentul tipic al unor eroi de cântece epice precum: Mărunţelu, Stan din Bărăgan, Sbangă Haiducu ori Niţă al Lupului. Acestea au circulat până în urmă cu câteva decenii în satele din Muntenia şi Oltenia (cf. Amzulescu, 1981). Treptat, aşa cum se întâmplă cu orice figură prezentă în culturile orale, portretul vătafului a ajuns să reprezinte nu o individualitate, ci o categorie, fiind înzestrat cu atributele seriei. Dacă acceptăm şi faptul că „… În literaturile tradiţionale, istoria portretului se dovedeşte a fi legată de gândirea mitică, de un cult al modelelor prin raportare la care individul încearcă să se insereze printre valorile exemplare, rectificându-şi, din acest motiv, aspectul natural.” (Angelescu, 1985: 154), atunci trebuie să admitem că ne aflăm în faţa unui personaj construit pe o sumă de linii arhetipale.

Astfel, trăsăturile binecunoscute ale piticului – inteligenţa răutăcioasă, capricioasă, locvacitatea, şiretenia, alături de erotismul debordant (aici temperat de abstinenţa impusă căluşarilor) – se îmbină cu cele ale eroului supradimensionat – forţa deosebită, consecvenţa şi tenacitatea, dar şi apetitul pentru rezolvările violente – şi cu cele ale personajelor justiţiare care ajung în cele din urmă să tuteleze şi să terorizeze grupuri mari de oameni (Hedeşan, 1998: 290 squ).

Pot fi puse vestitele pariuri ale lui Ilie Martin numai pe seama „apucăturilor de odinioară ale căluşarilor”, aşa cum susţin cei mai în vârstă dintre discipolii lui?

Pot fi justificate de dorinţa lui de a constrânge oamenii să păstreze obiceiul căluşeresc, aşa cum crede unul dintre outsiderii prezenţi la înregistrări?

Ori sunt semnele unei prezenţe mitice predestinate – aşa cum afirmă cei tineri – să ducă numele Coloneştilor (Maldăru de odinioară) în întreaga lume sub semnul unui dans de excepţie?

Din punctul nostru de vedere predestinarea are două coordonate: naşterea sub semnul hoţiei văzută ca act justiţiar se confundă cu acea condiţie excepţională de care căluşarul se bucura

(şi se mai bucură pe alocuri) în satele româneşti. Vestigiu al altei configuraţii ierarhice a lumii, păstrător al însăşi tainei fertilităţii, îmblânzitor al stihiilor, căluşarul era iniţiatul prin excelenţă, a cărui deviză era „omne licet”.

Faptul că Ilie Martin a plâns trei nopţi înainte de a se naşte îi proiectează destinul într-o sferă a sacrului ce ne îndeamnă la reflecţii serioase asupra secretelor căluşereşti, căci numai cei aleşi pot avea asemenea semne prenatale. Mai puţin spectaculoasă, dar încifrând o identitate ce nu se revelează pe de-a-ntregul neinitiaţilor, este afirmaţia strănepotului său cu privire la adevăratul său nume. Să fie Ilie Martin unul dintre sibienii despre care documentele vremii vorbesc atestând „colonizarea” anumitor judeţe (între care şi Argeşul)? Să fie un simplu transfug transilvănean adoptat de familia Stanca din Maldăru? Sau unul dintre acele personaje tenebroase ce-şi schimbau identitatea spre a nu fi prinse de potere? Oricum, faptul sporeşte misterul şi sentimentul că adevărul istoric este intangibil în ceea ce-l priveşte pe eroul nostru.

Moartea lui, pusă sub semnul hiperbolicului, ca şi vagi aluzii la posibilele lui „reveniri” în lume definitivează contururile lui mitice. Testamentul său cuprinde întâi de toate o interdicţie: aceea de a nu mai face niciunul ce a facut el, căci timpurile sunt altele… (desigur, se referea la furtul de cai). Nici un cuvânt însă despre Căluş. Dar ca lucrurile să primească acea aureolă mitică definitivă, proiecţiile predictive şi profeţiile încep să prindă consistenţă. Căluşarii de azi din Coloneşti cred cu tărie că vor ajunge la gloria de odinioară abia acum, când strănepotul lui Ilie Martin s-a hotărât să le fie vătaf! (Faptul că fiii şi nepoţii lui nu au excelat este pus pe seama unor încălcări.)

Astfel, Ilie Martin devine eroul care, reîncarnându-se în propriul urmaş, îşi confirmă cumva destinul exemplar de erou întemeietor, căci aşa cum arăta Georges Dumezil, ar putea fi vorba „de o scenă concepută la o dată foarte veche pentru a exprima în mod sensibil solidaritatea dintre vârstnici şi cei mai tineri în cadrul unei corporaţii de magicieni, apoi, prin evoluţia acesteia, în interiorul unei dinastii.” (Dumézil, 1993: 589).

Astfel, eroul pe care l-am prezentat se sustrage sferei fabuloase, revendincându-se celei a adevărului ultim, absolut, realităţii mitice ordonatoare. El nu mai este un simplu vătaf de căluşari, dar nici un simplu hoţ de cai, ci are toate atributele unui erou către care tind toate celelalte existente. Aşa cum arăta Amold van Gennep „…. eroul civilizator este considerat de legende ca strămoş al unui anumit grup căruia îi aparţin şi invenţiile, formulele magice, ceremoniile introduse de erou.” (van Gennep, 1997: 101).

Naraţiunile despre Ilie Martin funcţionează astăzi ca reiterări ale experienţelor exemplare circumscrise timpului sacru în care se pregăteşte „fermentul” ce va produce iruperea energiilor în ritul căluşeresc. Funcţia lor iniţiatică incontestabilă se reflectă în chiar modul de a le repovesti al celor mai tineri. Fenomenul se produce rapid, sub ochii noştri, pentru că, aşa cum arăta acelaşi van Gennep, „La populaţiile lipsite de scriere această raportare la trecutul mitic este extrem de rapidă căci pentru ei actualitatea istorică nu durează, aşa cum am spus, decât maximum două-trei secole. Dincolo de acestea, este un fel de haos în timp, în care durata nu mai prezintă nicio limită distinctă. Altfel spus, categoria noastră logică de timp nu este deloc şi cea a semi-civilizaţilor, nici a maselor rurale din Europa.” (van Gennep, 1997: 121)

Predominanţa argumenteor mitice şi a detaliilor de ordin magic, acolo unde biografia eroului tinde să se cufunde în miraculos, indică opţiunea naratorilor pentru un discurs cu finalitate iniţiatică, ordonatoare. Niciun moment nu se creează impresia că fabulosul, destinat azi doar destinderii sau reveriei infantile, ar putea pune stăpânire pe copleşitoarea imaginea lui Ilie Martin, căci el continuă să fie etalonul configurat pe măsura aspiraţiilor şi a evaluărilor pe care căluşarii din Coloneşti şi le-au asumat.

REFERINţE BIBLIOGRAFICE:

Amzulescu, Al. I. – Cântecul epic eroic, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981

Angelescu, Silviu – „Poetica legendei”în vol. Legende populare româneşti, Bucureşti, Ed. Albatros, 1983

Angelescu, Silviu – Portretul literar, Bucureşti, Ed. Univers, 1985

Bârlea, Ovidiu – Eseu despre dansul popular românesc, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1982

Bucşan, Andrei – „Contribuţii la studiul jocurilor căluşereşti”în Revista de etnografie şi folclor, tom XXI, nr. l/1976

Constantinescu, Nicolae – Lectura textului folcloric, Bucureşti, Editura Minerva, 1986

Dumézil, Georges – Mit şi epopee, Bucureşti, Ed Ştiintifică, 1993

Eliade, Mircea – De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995; „Mituri, vise şi mistere” în vol. Eseuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991

van Gennep, Arnold – Formarea legendelor, Iaşi, Ed Polirom, 1997

Ghinoiu, Ion – Obiceiuri populare de peste an (dicţionar), Bucureşti, Ed Fundaţiei Culturale Române, 1997

Hedeşan, Otilia – Şapte eseuri despre strigoi, Timişoara, Ed. Marineasa, 1998

Jolles, André – Formes simples, Paris, Edition du Seuil, 1972 (Traduit de l’allemand par Antoine-Marie Buguet)

Kernbach, Victor – Universul mitic al românilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1994

Todorov, Tzvetan – Introducere în literatura fantastică, Bucureşti, Ed. Univers. 1973

Vuia, Romulus – Studii de etnografie şi folclor, Bucureşti. Ed Minerva. 1975

Pop, Mihai – „Căluşarii români la Londra şi realitatea folclorică a Bucureştilor” (1938), în Folclor românesc (II), Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1998

Vulcănescu, Romulus- Mitologie română, Bucureşti, Ed. Academiei 1985