Căluşul din Crăciunei

Monica Beatrice Bercovici

Fără a încerca o abordare teoretică a obiceiului Căluşului din judeţul Olt, prezentarea de faţă îşi propune să aducă faţă în faţă două stadii ale evoluţiei obiceiului din satul Crăciunei, comuna Radomireşti. Primul dintre acestea este consemnat de Horia Barbu Oprişan în studiul său Căluşarii _{[Oprişan, Horia Barbu, Căluşarii. Studiu, Editura pentru Literatură, [f.l.], 1969, p. 118-122],} iar cel de-al doilea se bazează pe observaţia directă din cadrul unei deplasări în teren efectuată de Rusalii în mai 2007.

Membrii grupului

Aşa cum menţionează autorul citat, grupul căluşarilor era format din 9 jucători, 2 lăutari (vioară şi cobză), un stegar care nu juca şi un Mut, dar numărul membrilor putea varia. Grupul era condus de un vătaf asistat de un ajutor de vătaf, aceştia fiind buni jucători. În privinţa vârstei căluşarilor, se menţionează că aceştia trebuiau să fie maturi, întâmplându-se rar ca în joc să intre un flăcău.

Vătaful îşi începea exercitarea funcţiei cu două săptămâni înainte de Rusalii, prin adunarea căluşarilor din anul trecut şi constituirea cetei, începerea repetiţiilor şi tocmirea lăutarilor.

Grupul de căluşari din anul 2007 a fost constituit din 7 membri (dintre care, unul era vătaf), Mutul şi un lăutar acordeonist. Cel mai tânăr membru al cetei avea 17 ani. Formula jucătorilor s-a definitivat la repetiţie, în urma căreia au existat membri care s-au retras sau au intrat în grup. Repetiţia a începul în seara de dinaintea Rusaliilor, cu menţiunea că astăzi, pentru întrunirea grupului de jucători, pe lângă funcţia vătafului, se remarcă şi autoritatea directoarei Căminului cultural. Fără a face parte la modul activ din grup, aceasta este persoana de referinţă a cetei în afara perioadei Rusaliilor, căci este singura care poate facilita obţinerea anumitor piese din costum, necesare căluşarilor, a unor deplasări ale acestora în cadrul unui grup organizat, la festivaluri şi concursuri şi pune la dispoziţie spaţiul necesar repetiţiilor. Datorită îndeplinirii acestor funcţii, autoritatea doamnei Bercea creşte în perioada sărbătorii Rusaliilor, el devenind un „vătaf informal”, care, în cazul nostru, nu joacă, dar care coordonează problemele organizatorice, atribuţie ce îi aparţinea, în trecut, vătafului de joc. Grupul nu are stegar, steagul fiind ţinut cu rândul de către căluşari. Directoarea căminului îl va ţine şi ea, la hotar, rezultând de aici, pe de o parte, o desacralizare a obiceiului şi, pe de alta, o integrare, iarăşi, informală a acestui actant în desfăşurarea momentului.

Costumul

Costumul era compus din pălărie neagră, cămaşă albă, pantaloni negri, brâu la mijloc, cu batiste cusute, bete în cruciş, băţ şi clopoţei. Mutul este îmbrăcat cu haine „rele”, are o traistă cu usturoi, pelin şi o piele de iepure care purta numele de „moaştele căluşarilor” şi pe care autorul studiului Căluşarii o consideră amuletă.

Costumul este acelaşi în anul 2007: cămăşi albe, pantaloni negri, bete în diagonală cu batiste brodate, clopoţei; Mutul e îmbrăcat caraghios, are o traistă cu usturoi şi o blană de iepure cu pelin şi usturoi la mijloc. Diferenţa de recuzită intervine în cazul Mutului: acesta are un falus şi o sabie, ambele vopsite în roşu.

Desfăşurare

Sâmbătă seara, grupul se întâlnea la vătaf acasă, pentru a cina (mâncarea era strânsă din sat), după care făceau baie, obicei abandonat la vremea cercetărilor întreprinse de autor.

În cazul Căluşului din anul 2007, repetiţia începe aproximativ în jurul orei 21. Grupul se constituie cu dificultate, iar înainte de începerea jocului, se împart piesele de costum disponibile. Lipsa repetiţiilor se resimte, membrii cei mai tineri ai grupului nu sunt încă foarte bine deprinşi cu figurile specifice. Un fost căluşar, Ion Ştefănescu (n. 1942), le arată câteva figuri. Repetiţia continuă în centrul satului, pentru o apropriere a spaţiului de joc. Sătenii privesc de pe margine, iar cei mai în vârstă dau sfaturi sau dezaprobă ritmul jocului, execuţia figurilor. Jocul se continuă cu hora căluşului, la care participă şi cei care asistau, semn al entuziasmului şi al disponibilităţii de a primi Căluşul.

Revenim la descrierea lui Horia Barbu Oprişan: în zorii zilei de duminică, căluşarii se întâlnesc la hotar, unde joacă pe muteşte, mestecând, în acest timp, pelin şi usturoi. Steagul se leagă în timpul jocului, membrii grupului schimbându-se între ei. Joacă inclusiv Mutul şi lăutarii. Când steagul este gata, fug cu toţii câţiva metri, apoi revin la locul iniţial şi îşi dau mâna, spunând: „Noroc!” În aceeaşi manieră, fac Ciocul (un lemn îndoit, îmbrăcat în piele de iepure).

Jocul diferă de la gazdă la gazdă. Uneori, joacă hora Căluşului, în care pot intra şi fete şi unde sunt jucaţi copiii în braţe. Copilului i se face cruce cu sabia de către Mut în timp ce este ţinut de un căluşar pe o strachină cu sare. Mutul îi pune copilului în cap şi Ciocul.

Gazdele aduc sare în mijlocul Căluşului, peste care Mutul pune usturoi şi pelin.

Dintre jocurile ce ţin de latura dramatică a Căluşului, Horia Barbu Oprişan menţionează Podul. „Când se joacă Bătuta, îndată după Pod, beţele sunt puse jos. Mutul se face că măsoară pământul. Căluşarii îl iau de spate şi-l bat la tălpi. Când este Căluşul jos, Mutul face un fel de măsurătoare aşa cum stau pe pământ. Îi pune să stea la linie. Celui care nu este aliniat îi trage una cu sabia peste opincă” _{[op. cit., p. 121]}. Bătuta se practică şi astăzi în satul Crăciunei, Podul este, şi el, cunoscut.

Ca diferenţă faţă de consemnarea lui Oprişan, consemnăm Războiul Căluşului, desfăşurare dramatică cu funcţie de divertisment, ce are loc la o săptămână după Rusalii: „Mâine se face Căluşul, luni se face Căluşul, se mai face joi, se mai face iar duminică. Duminică seara se face războiul Căluşului. Te duci în sat, faci Căluşul prin sat şi acu’, pe la ora asta, vii aicea în centru şi faci Războiul Căluşului. Durează o oră, o oră jum’ate, aicea, în centru. Să-i vedeţi, că nu-i mai cunoaşteţi!… Că trebuie să se îmbrace: Doctor, Doctoriţă, Proasta de la Căluş, Ăla cu coasa, că e unul cu coasa, se duce să cosească la câmp, vine Proasta cu mâncare, cu coşniţa pe mână, să-i aducă mâncare, şi-i aduce mămăligă şi cu ceapă, că altceva… aşa era pe timpurile… aşa. Acu’ Proasta Căluşului îi zice: <Acu se vine, fă, fire-ai a dracului cu mâncarea ta! De ce vii tocmai acum?> Şi ia mămăliga şi aruncă după ea. Ea îşi ia copilu-n braţe, copilul, de frică fin’că bate pe mă-sa, s-a îmbolnăvit. Îl ia cu căruţul. Vine Doctorul, Doctoriţa să-i ia tensiunea-aşa… şi-l pune în căruţ, se duce cu el la spital. Gata, nu mai vine copilul, a rămas la spital, aşa. Doctorul, la urmă, îl plimbă frumos, aşa. Ăla cu vârtejul, baremi, ăla fuge de îl găseşte bâţul, că aşa trebuie să fugă. Ba să fugă după Mut, ba să fugă după lume, lângă lume, să dea lumea la o parte, aşa, că e loc şi de Mut, aproape, că e şi Mutul. E şi ăla cu vârtejul. Zice de ce e vârtej? Să treacă prin lume fuga, aşa. Şi Popa cu Ţârcomnicu e cu cădelniţa şi fuge după Mut şi după ăla cu vârtejul, să-i dea cu aia pe spinare. Îl mai prindea pe Mut câteodată şi când îi da o cădelniţă de-aia pe spinare… [râde] Râdea lumea în hohote, aici, în centru” (Ion Ştefănescu, înreg. 26 mai 2007).

Un alt aspect al obiceiului reţinut de autor este credinţa în puterea tămăduitoare a căluşarilor, pe care acesta o regăseşte activă în teren.

În anul 2007, aproximativ la ora 6 dimineaţa, în Duminica Rusaliilor, grupul de căluşari, însoţit de lăutar, Mut şi directoarea căminului, pornesc împreună spre hotar unde se fac steagul şi iepurele. Mi se permite să filmez jocul, dar primesc şi eu, ca şi directoarea căminului, pelin pentru a-l ţine în gură. Totul se întâmplă pe muteşte, teoretic, în sensul că au cu toţii pelin şi usturoi în gură, dar, în fapt, reuşesc să vorbească şi să glumească. Chiar şi pelinul este uneori scos din gură, dacă nevoia o cere. Iată un fragment din fişa de observaţie: „Se face steagul. Nimeni nu vorbeşte, lăutarul cântă. Îl ţin înclinat, prind de el, în vârf, usturoi, pelin, o cârpă albă, le leagă cu sfoară. Când este nevoie de folosirea gurii, de exemplu ca să sufle şi să stingă flacăra cu care a ars sfoară, pentru a o scurta, pelinul este scos din gură şi apoi băgat la loc. Cu pelinul în gură, vorbesc între ei. După ce fac steagul, fac iepurele: o blană de iepure umplută cu pelin şi usturoi şi legată cu sfoară. Bagă iepurele în traista Mutului. 2 căluşari se întind pe jos, cu faţa în jos. Un alt căluşar şi Mutul ţin steagul în picioare, poziţionat între cei 2 de pe jos; lăutarul cântă, restul de 4 căluşari trec peste cei întinşi pe jos, sărind peste ei după ce fac deasupra fiecăruia semnul crucii cu piciorul drept. Fac aceasta de câte 3 ori, apoi se schimbă între ei; alţii doi se întind pe jos şi ceilalţi păşesc peste ei la fel. Au în continuare pelin în gură. Nu vorbesc. Pare a fi un moment mai accentuat solemn decât facerea steagului, sunt serioşi şi nu vorbesc. Când vine rândul Mutului să se întindă pe jos, deasupra lui nu fac semnul crucii şi nici nu păşesc peste el, ci îl calcă; Mutul icneşte. Cei de pe jos sunt cu faţa la răsărit. Apoi lăutarul lasă acordeonul jos, se întinde şi el, căluşarii fac semnul crucii deasupra lui şi îl păşesc de 3 ori, dar acum e linişte, căci nu are cine cânta. Joacă Căluşul apoi, brusc, strigă şi fug toţi în toate direcţiile, preţ de 10 secunde, doar Mutul rămâne în loc. Apoi se întorc, dau toţi mâna între ei şi îşi urează sănătate. Joacă Căluşul, de data asta cu strigături. Directoarea căminului, care până acum doar a observat de pe margine, ţine acum steagul în timp ce ei joacă. Apoi pornesc spre sat, lăutarul cântă pe drum ei strigă: <Ia-auzi, dă! i-auzi, dă!>.”

Concluzii

Gestica Mutului pare a se fi conservat. Acesta trasează linii pe pământ cu sabia, întocmai ca în descrierea cercetătorului citat. Jocurile diferă de la casă la casă, cel mai amplu fiind cel de la prima gazdă. Recuzita (sarea gazdei, pelinul, usturoiul) şi defăşurarea (figuri, hora Căluşului în care intră femei şi copii pe braţe, supuşi apoi aceloraşi practici profilactice) nu par a se fi schimbat.

Este vorba, deci, fie de reluarea unei forme mai vechi a obiceiului, pe cale livrescă, fie de conservarea acestuia. Problemele par a fi, însă, de natură organizatorică, lipsind autoritatea coercitivă a vătafului, deprinderea cu figurile de joc, spiritul de echipă, acestea putând conduce la disoluţia obiceiului. Acest fapt trădează lipsa conştientizării rolului asumat de către actanţi sau poate chiar o deritualizare a obiceiului. Credinţa în puterea de vindecare a căluşarilor pare să existe dar nu într-o formă interiorizată la nivel social. Desfăşurarea obiceiului include, aşa cum reiese din mărturiile înregistrate, o întrerupere a jocului în ziua de duminică, până spre după-amiază (când se înmoaie căldura), timp în care se merge în sat „după mălai”, adică pentru obţinerea produselor ce reprezintă plata lăutarilor. În anul 2007, această pauză a fost folosită de către căluşari pentru odihnă sau pentru consumul alcoolului, unitatea grupului diluându-se astfel mai mult decât în ziua precedentă, iar căluşarii devenind mai dificil de adunat pentru pornirea jocului.

Conservându-şi încă formele de manifestare a obiceiului, fără prea multe participări la festivaluri, Căluşul din Crăciunei pare a avea nevoie de o revitalizare, dar una pornind din interiorul comunităţii şi, mai ales, din interiorul grupului de performeri. Aceştia pot aprofunda figurile de joc şi, în cazul în care există o reală nevoie de a recupera obiceiul, fie şi printr-o resemantizare, ei pot descoperi că sunt încă în posesia unor căi de acces către sensurile şi expresiile acestuia.

Grupul constituit în 2007 a avut următoarea componenţă: Florin Rădoi, vătaf (30 ani), Dragoş Ionuţ Florin, căluşar (17 ani), Claudiu Ochenatu, căluşar (36 ani), Ion Petrescu, căluşar (33 ani), Nicuşor Lepădatu, căluşar (26 ani), Petre Tomescu, căluşar (17 ani), Ionel Rădoi, căluşar (22 ani), Costel Sucală, mut (28 ani), Marin Balaciu, lăutar acordeonist (64 ani).