1.3. Cercetarea tradiţiei Căluşului – o experienţă personală

Cercetarea tradiţiei Căluşului – o experienţă personală

Laura Ioana Negulescu

Contextele actuale de performare a Căluşului

La nivelul satului, am înregistrat variante diferite în receptarea obiceiului. Atitudinile actanţilor şi ale beneficiarilor se manifestă independent de nivelul credinţelor legate de Rusalii, Iele, Căluş. Atmosfera generală, actele şi gesturile vizibile care se petrec la primirea Căluşului diferă de la sat la sat, în funcţie de caracterul activ şi dinamic al grupului de căluşari, şi mai puţin de vechimea, faima şi importanţa practicării obiceiului în acel spaţiu.

Sătenii din Cezieni jubilează la apariţia căluşarilor, îi primesc cu porţi deschise, cu tăvi pline de prăjituri şi pahare cu vin, îi răsplătesc cu sume apreciabile de bani. Ei sunt şi beneficiarii pelinului, pe care căluşarii refuză să-l dea nejucat.

La Osica de Sus, realitatea a infirmat ipotezele lansate de săteni, şi nu a lămurit ambiguităţile emise de primar cu privire la existenţa, evoluţia şi palmaresul formaţiei locale. Rusaliile au trecut fără urmă de căluşari în curţi.

Nici la Osica de Jos, nu am putut observa porţi deschise şi mese întinse. Oamenii din sat păreau obişnuiţi să se strângă “pe platoul din faţa Căminului cultural” (conform anunţului afişat în centrul satului) şi acolo îi aplaudau pe căluşari.

Faptul că la Seaca există o atmosferă glacială între căluşari şi autorităţi, l-am putut resimţi (în august 2006) chiar la nivelul comunicării: nu am putut strânge date suficiente şi concludente cu privire la Căluşul din acel an. Nemulţumirile căluşarilor exprimate cu privire la susţinerea pe care o pretind din partea autorităţilor locale dar şi a instituţiilor naţionale, dezamăgirile lor se răsfrâng în mod nemijlocit asupra întregii comunităţi. Informaţiile contradictorii care ne-au parvenit de la vătaf (cel care se declara vătaf nu era recunoscut de unii dintre căluşari), căluşari (şi foşti căluşari) şi beneficiari demonstrau că atît la nivelul performării, cât şi la cel al receptării aşteptările nu sunt satisfăcute, cele două planuri: cel al dezideratelor şi cel concret pot interfera dar nu se suprapun.

Se ştie că întotdeauna au existat grupuri rivale. În iunie 2006, scena luptelor dintre cetele de căluşari a fost constituită de gara şi piaţa din Craiova. În funcţie de cât de grozavi erau, căluşarii din cele mai diverse localităţi (celebri sau anonimi) se încununau cu laurii craiovenilor: distinse orăşence cu pălărie şi mărgele, domni emoţionaţi şi cu ochii în lacrimi îşi declarau fidelitatea şi admiraţia faţă de grupul cel mai energic, cel mai împodobit, cel mai obişnuit cu publicul… În cazul de faţă, mă refer, cu subiectivitate probabil, la grupul din Cezieni.

„Pentru că erau plătiţi pentru aceste eforturi, Căluşul poate fi văzut şi ca o oportunitate economică pentru Căluşari. Deci mergând pe jos, grupurile puteau colinda 20-25 de gospodării în funcţie de numărul zilelor cât ţinea obiceiul şi de distanţele dintre sate. Se spune că unele grupuri au mers până la 100 km depărtare. În itinerar sunt incluse şi oraşele din împrejurimi. De altfel, performarea într-un spaţiu public, cum ar fi o staţie de tren sau o piaţă poate duce la câştiguri substanţiale. Spaţiul este cu uşurinţă «ritualizat» prin trasarea acelui cerc magic. Trotuarele spaţioase înlocuiesc curţile, astfel satisfăcându-se condiţia de a nu dansa nici în interiorul casei, dar nici în stradă. Pentru orăşeni, dansul Căluşarilor este o formă elaborată de teatru în stradă. În timp ce mulţi ar spune că şi orăşenii au nevoie de protecţia la care aspiră sătenii, este greu să fie ignorată motivaţia economică a Căluşarilor, mai ales acum. Până în ziua de astăzi, Căluşarii se bucură de profitul realizat de dansul la oraş. Am întâlnit câteva grupuri diferite în Craiova şi în Slatina, multe dintre ele evoluând în faţa magazinelor sau a restaurantelor. Căluşarii furnizau astfel o distracţie plăcută, spărgând rutina zilnică a mulţimii care se aduna să-i privească şi să se bucure de spectacol.” (Kligman; 2000: 61).

Lăsând la o parte prestaţia jucătorilor şi eventuala motivaţie de ordin material, oraşul pare să fie un spaţiu primitor pentru căluşari. Receptorii de aici, pe lângă satisfacerea gustului pentru spectacol, în afară de exteriorizarea prin ovaţii şi aplauze găsesc prilejul, la întâlnirea cu Căluşul, să-şi manifeste dorul şi nevoia de pelin jucat. Căci aşa cum căluşarii nu vând pelinul nejucat, aşa nici orăşenii nu iau pelinul fără să-l plătească. Gesturile sunt fireşti şi de o parte şi de cealaltă, actanţii şi beneficiarii sunt jumătăţile potrivite ale unui obicei de ieri dar şi de azi. În sat, disputarea întâietăţii, pune în ecuaţie, prestigiul şi virtuozitatea jucătorilor cu aşteptările şi atitudinea receptorilor.

„În zilele noastre nu se mai luptă pe viaţă şi pe moarte. În locul luptei rituale s-a trecut la o întrecere de dansuri între cele două grupuri. Rezultatul este însă acelaşi: un grup îşi demonstrează forţa, puterea, iar celălalt este silit să-şi recunoască inferioritatea şi este exclus de la colindarea satului din care provine grupul câştigător, sau de la satul în care a avut loc competiţia. Ei pot cădea la pace dacă cei care pierd îşi îndeplinesc obligaţia de a face o cinste mare cu băutură învingătorilor, precum şi plata în bani conform înţelegerii. […]

Întrecerea între cele două grupuri este cu adevărat un spectacol din punctul de vedere al artei dansului. După ce cei doi vătafi cad la învoială asupra regulilor, competiţia poate începe. Sătenii sunt cei care vor fi juriul, judecătorii. Criteriile care le influenţează decizia se referă la înălţarea steagului, frumuseţea costumelor, măiestria de dansator a vătafului şi impresia generală pe care o lasă fiecare grup. Dat fiind că publicul trebuie impresionat, grupurile aleg să prezinte cele mai grele figuri pe care le au în repertoriu. Este evident că sătenii au parte în aceste ocazii de o adevărată demostraţie de virtuozitate a jocului.”(Kligman, 2000: 61-62).

Variabilele nu se schimbă prea mult în cazul evoluţiei scenice. Bunul renume, palmaresul, concurentul redutabil, prefac realitatea contemporană a spectacolelor folclorice într-un teatru de lupte. Rivalităţile de genul: cezienii contra dobruneni, crăciuneii vs. trupa din Vâlcele etc. urcă pe scenă disputele dintre sate, vechi de zeci de ani, iar festivitatea de premiere, la festival, de exemplu, e umbrită, din punctul lor de vedere, de îndreptăţite suspiciuni.

Şi la Osica de Jos am putut afla ce mult îi motivează şi îi animă competiţia (membrii unei formaţii de căluşari se concentreză să obţină un anumit titlu în defavoarea unui anumit grup concurent). Şi publicul festivalului de la Caracal e prins în mirajul acestor rivalităţi: la decernarea premiilor aveam să auzim lungi huiduieli şi chiar părăsirea fotoliilor de spectatori.

Lucrul cel mai lesne de observat în privinţa Căluşului este că la nivel individual există o energie debordantă, o patimă a dansului, excelente calităţi native şi dobândite (cu efort fizic, material şi emoţional) care, în momentele cele mai neaşteptate, se răsfrâng asupra întregului grup asigurând un nivel crescut al performanţei. La festival am remarcat prestaţiile câtorva căluşari (îndrăznesc să afirm că există cel puţin unul, în fiecare grup) care prin ritm, pasiune, virtuozitate, electrizau atât căluşarii, cât şi publicul. De asemenea, am putut remarca că rolul lăutarilor este important tocmai în momente în care energia jocului şi rezistenţa fizică a performerilor scade, prin faptul că înteţirea ritmului şi încurajările explicite şi implicite îi remontează pe jucătorii epuizaţi.

Ipostaza de spectacol a jocului duce la transformări în structura formaţiei de căluşari din punct de vedere numeric. Nu mai poate fi vorba de cifrele fatidice la care se refereau cercetătorii – şapte sau nouă – acum idealul vătafului fiind să conducă un număr de 40-50 de dansatori, din diferite generaţii. Ansamblul din Cezieni întruneşte aproape 30 de membri (cu vârste între 10-45 ani), dar în sat, de Rusalii, joacă în curţi un număr de 14-15 căluşari cu vârste cuprinse între 18-38 ani, iar stegarul nu urcă niciodată pe scenă, performează numai în sat.

La expoziţia de la Aichi (Japonia) în 2005, li s-a impus de către organizatori o participare restrânsă: patru căluşari şi un lăutar. Alte modificări – faţă de consemările clasice privitoare la obiceiul Căluşului – se petrec la nivelul mediei de vârstă (căluşarii premiaţi în Anglia, în 1974 aveau vârsta cuprinsă între 12 şi 15 ani) sau privesc poziţiile şi modalităţile de joc pe scenă şi în curţi (cerc, semicerc, linie).

Costumul pare să devină o uniformă. Costumul vechi, individual, este înlocuit de costume comandate sau cusute în sat, cu aceleaşi motive, cu aceeaşi cromatică, obţinute cu eforturi financiare considerabile, care tind să se evidenţieze prin mărci “naţionale” (bete tricolore) sau ţinute „asortate” în roşu, galben şi albastru (precum cele ale căluşarilor de la Coloneşti). Unele tind să fie extrem de deschise adaptărilor multiple, inovaţiilor (adesea datorate lipsei de fonduri şi de organizare): tricou, în loc de cămaşă, adidaşi, în loc de opinci. O altă variantă o constituie costumul de împrumut: căluşarii de la Osica de Jos, au împrumutat înainte de a evolua pe scena festivalului, costume de la altă formaţie (concurentă doar, nu rivală!). Grupul numeros, lipsa de organizare pe plan local, ezitările şi dificultăţile de comunicare între membrii grupului, insuficienta implicare a liderului sunt factori care fac dificilă participarea la concursuri şi turnee. Iată însă că voinţa şi pasiunea dansatorilor sunt puternice şi astfel de inconveniente nu devin bariere în calea performării şi a performanţei.

Dincolo de imaginea pe care o dă coregraful sau regizorul, dansul este vizibil influenţat de subiectivitatea, receptivitatea şi exigenţele publicului. Pe scenă primesc aplauze: copiii, chiar înaintea dovedirii performanţei, ansamblurile care numără zeci de jucători, personajele pitoreşti, groteşti, hilare şi căluşarii care prezintă figuri acrobatice.

Mesajul receptorilor vizează în mod explicit latura de competiţie a Căluşului. În urma observaţiei directe se poate afirma că spiritul de întrecere, orgoliul dus până la aroganţa de a fi cel mai bun, se pot regăsi astăzi atît în performarea din sat, cît şi pe scenă sau în oraş. Situaţi în aceeaşi tabără căluşarii, dar şi sătenii sunt implicaţi în competiţie în poziţii diferite – jucător şi juriu:

“Dobrunenii, au avut şi ei, de când îi ştiu eu. […] Noi ziceam că suntem noi mai buni, ei ziceau că-s ei mai buni… Noi mergeam în partea asta, şi ei în partea lor… O luam: Grozăveşti, Drăghiceni, Liiceni, Caracal, Amărăşti, Diojdi, p-aci, şi ei mergeau către… partea ailaltă…

Daaaa! Pfuuu! Jucau şi soliştii ei între ei, jucau şi tot… Şi în sat, odată au venit la noi aici… Ca să… se credeau ei că-s cei mai buni! Păi jucam, hai, joacă mai întâi tu, şi apoi noi… în stradă, în stradă, păi, ce… Erau, ăştia… care veneau să vizioneze, să să uite, să vadă, şi «Gata, sunt mai buni ăştia, ăştia-s mai buni, Cezienii!». Mergeau în tot satul. Cine ne băga, da’ majoritatea ne băgau în curte… Mâine staţi aci? N-aţi văzut că deschid porţile… când mergem pe stradă, cine vrea să ne bage în curte, deschide poarta. Intrăm jucăm şi plecăm…” (Constantin Ghican, muzicant, Cezieni, iunie 2006).

“La bâlci, la Caracal, da, şi-acolo, iar să vezi… făceam rămăşaguri, care-s mai buni, că acolo era toată lumea din bâlci, îţi dai seama! se uita! Venea Dobrunu, păi venea părţile astea din… Vâlcelele, Slatina, Balşu, Iancu Jianu, Morunglavu, sunt multe formaţii, pe la Cârlogani, în nordul judeţului. Jucând acolo, auzeai pe vreunu’: Fugi, mă de-aici, jucăm mai bine ca ăştia… Ia, mă, hai să vă vedem, hai, ia jucaţi! [cine hotăra care-i mai bun? n.n.]: Publicul.” (Constantin Ghican, Cezieni, iunie 2006).

„Face unu de la ăia o figură, unu [din celălalt grup, altă figură, n.n.]… De 40 de ani nu ne-am mai întâlnit… Eu l-am cunoscut. Ne-am întâlnit în Craiova… să bem o bere… Ca astăzi, de Rusalii… I-am întrebat pă ăia: – De unde sunteţi?Din Morunglav! – E clar că sunteţi din Morunglav– Tu de unde esti, mă? – Din Morunglav. -Păi nu mă mai cunoşti?- Nu? – Ia, adu-ţi aminte, în ’64, unde ai făcut armata? -Am făcut-o la Bucureşti, la Otopeni. Noi acolo ne-am întâlnit, am stat, 4 sau 5 luni, am stat cu el… – Nu mă cunoşti? – Nu te cunosc! – Ia adu-ţi aminte la Otopeni… – Aaa, tu eşti? Eram prieteni. Toată ziua cântam… Şi am început: de la noi o figură, de la ei o figură… Până s-a supărat Dodu, şi când s-a supărat Dodu şi le-a arătat o figurăăă… Gata! Pe ormo am cântat eu cu vioara… Păi şi la ei a fost vatră de Căluşari. Ca să arate ăia figuri, ăia figuri… ” (Ion Vătafu, n. 1975, Constantin Ghican, n. 1942, Cezieni, iunie 2006).

„Ştiţi cum era? Când să întâlneau Căluşurile, deci Seaca şi cu Albeşti, făceau Rămăşag, se luau la întrecere! Să rupeau hainele după ei, betili, în joc. Şi care erau mai buni, ăia rămâneau în comună. Restu’ plecau. Dacă ne întâlneam aicea două echipe de Căluş, începeau Muţii, să îmbrânceau, să făceau, să strângea lumea şi jucam… Şi care e mai bun la joc rămâneau. O oră, două, până cedau unii. Cine câştiga voia toată costumaţia să o ia după tine, deci îi dezbrăca, le lua betili şi [era dezarmaţi, Niţu Constantin].” (Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august, 2006).

„Să ai o figură în plus faţă de ceilalţi din Căluş, tre să ai câteva mişcări mai separat. Acolo, în centru la Caracal, ne întâlneam cu căluşari: Ia, mă, poţi să faci ca mine? Pot să fac ca tine? E o ambiţie între căluşari. […] În parc acolo, mai într-o parte, mai retraşi, să nu ne vadă. Sau chiar dacă sunt mai mulţi acolo, io învăţ pe băieţi: Bă, vinee, nu mai facem p-asta!” (Ilie Păun, n. 1966, Poboru, august, 2006).

Aspiranţii, performerii şi coeziunea grupului. Ipostaze reprezentative ale cetei / formaţiei folclorice

Probabil că un copil jucat, investit cu sănătăte de căluşari, oferă, la rându-i, ceva în schimb: promisiunea că va deveni căluşar.

Ocaziile în care căluşarii se pun pe povestit despre eforturile pe care le-au depus pentru deprinderea jocului sunt frecvente. Durerea? E tratată ca o chestiune abstractă care se subînţelege dar nu este niciodată explicit exprimată în naraţiuni.

De asemenea învăţarea paşilor e privită ca o iniţiere. Fie se întâmpină dificultăţi pentru că adevăratul talent se lasă aşteptat, şi, prin muncă şi ambiţie limitele sunt învinse, fie există potenţial însă profesorul – un căluşar încercat, un (fost) vătaf pune condiţii, dă sfaturi încriptate sau sugerează paşii provocând învăţăcelul să-şi rafineze simţurile şi să-şi ascută mintea.:

„Noi avem toate figurile care s-au jucat şi le-am învăţat din generaţie în generaţie… Ore întregi am stat, am luat o bere acolo, a tăiat o găină… Am stat două zile pentru un pas. Ne arăta moşu’ atât şi după făcea: «Veniţi mâine.» Şi a doua zi te duceai iar, iar bere, iar tăia moşu’ găina, iar începea, stăteai toată ziua. Făcea moşu’: «Băi, gata pentru astăzi. V-am arătat destul, vă mai arăt trei paşi mâine.» Iar începea, dăi, dăi, dăi! … «Gata, ajunge!» Ia-l pe Dodu, bagă benzină, du-te la moş. Noi îi spunem nea Tină, are 79 ani, noi jucăm pe dreapta, pe piciorul drept, el e singurul care joacă pe stânga, n-am văzut până acuma să joace pe stânga altcineva.” (Ionuţ Ghican, Ştefan Chesnoiu – Cezieni, Rusalii, 2004).

Pe lângă situaţiile neaşteptate provocate de Căluş, se petrec şi întâlniri miraculoase. Între aspiranţii la statutul de căluşar şi vătaful-instructor (modelul, profesorul temut, tatăl, colegul, prietenul) se leagă o relaţie trainică. Solidaritatea de grup – construită din diferite proporţii de strădanie, disciplină, selecţie, pasiune, eficienţă, concurenţă – e întreţinută prin stimularea tinerilor către un unic ţel: a fi cel mai bun (demonstrând o ereditate prestigioasă, forţând limitele fizice, ieşind din mulţime, evidenţiindu-se prin talent, prin răbdare, prin rigoare).

Lumea imaginată de viitorul căluşar e lumea podiumului, a reflectoarelor, a ritmului şi a melodiei, o lume a paşilor şi a regulilor fixe. Este închipuită şi reconstituită, materializată (nu visată) în decorul cel mai concret şi în atmosfera casnică. Astfel vrăjit, capătă deja o nouă putere care nu îl va mai părăsi, patima dansului:

„Mă bătea cu picioru’ de la scaun, adică nu numai pe mine, pe toţi ăştia, generaţia noastră. […] «Fire-aţi ai dracu’! Vă omor dacă nu învăţaţi…» Avea grijă să ne înveţe. […] Ăştialalţi prinsaseră mai repede şi… Sara când ajungeam acasă, aşteptam să adoarmă ăştilalţi, eu dormeam cu mamai-mea. […] Mă duceam şi mă urcam pe plită, şi jucam şi repetam. Şi jucam acolo, iar o luam de la început, aicea nu e bine, iar… […] Am învăţat căluşul, m-am dus după aia şi le-am arătat că l-am învăţat. Şi m-au băgat în formaţie. Şi jucam noaptea pe plită… Se-aude… Eu îmi imaginam că plita aia e scena! Şi jucam pe scenă! Să văd cum e pe scenă! N-apucasem să joc cu ăştia şi mi-era necaz! […] Cântam sângur din gură! Ta-tai-ra, tai-ra, tai-ra! Ta-ta-ri, ta-tai-ra, tai-ra! Ta-ta-ri, ta-tai-ra, tai-ra! Ta-ra-ri-ra, tai-ra, tai-ra! […] Şi aşa am învăţat, pe plită. Mi-a plăcut. […] Şi prima dată nu-mi dădeam drumu’ la picioare. Şi ăsta, ne spunea să jucăm, să vadă dacă am învăţat ceva şi dacă mai ştim, da teste aşa… Ne lua câte doi pă rând. Hai, hai, să jucăm! […] Cine rămâne şi cine nu rămâne. Şi făcea aşa ca să ne ambiţioneze. […] Te duceai acolo şi ieşeai în faţa lui, el stătea pe scaun. Noi ne apucam de jucat, şi la un moment dat ne opream… Uitam dân ele… «Bă, fire-aţi dracu’, înapoi! Voi de mâine nu mai veniţi!» Te duceai acasă şi mai hotărât! Păi cum? ăla e mai al dracu’ ca mine să înveţe ăla şi io să nu pot să-nvăţ! Dă-i, m-am dus, am jucat pe plită până i-am rupt lu’ mamaie toate ălea de la plită, toate cercurile ălea… Să scula noaptea şi făcea: «Hai, mă maică, nu te mai culci?» «- Lasă-mă să învăţ şi după aia mă culc!» Şi uite aşa am învăţat, cam într-o lună, aşa.” (Nicuşor Chesnoiu, Nucu, n. 1976, Craiova, iunie, 2006).

Există un fanatism aproape, al exprimării prin dans. Căluşarii vorbesc adesea despre neputinţa de a-şi controla, domoli mişcările. Muzică dacă e, ritm dacă e, joc să fie!

„Jocul căluşeresc a căpătat o aureolă neobişnuită şi în straturile populare. A fi căluşar însemna a fi om ales, dotat nu numai cu agilitate, ci în primul rând cu tărie spirituală care-l făcea apt pe jucător să se supună întru totul restricţiilor impuse de o tradiţie ancestrală. De aceea, nu trebuie să surprindă împrejurarea că până şi protopopii râvneau a face parte din ceata căluşarilor, acolo unde supravegherea superiorilor lipsea pe o anumită perioadă. Astfel, N. Iorga a găsit o plângere a poporenilor prin care protopopul Petru de la Orăştie este pârât episcopului Dionisie Novacovici în 1764 că «au fost în 9 ani căluşeariu». Fireşte, cel incriminat făcuse parte din ceată, preot fiind, altfel acuzarea n-ar fi avut nici un temei. Se pare că protopopul căluşar a servit de prototip lui I. Agârbiceanu în povestirea acestuia Slăbiciunea părintelui Grigore.” (Bîrlea, 1982: 38).

„Săptămâna asta eu trebuia să fiu acasă. Mai nou lucrez o săptămână şi o săptămână stau acasă…aşa… Auuzeam aşa… un fredonat acolo… La masă, m-am sculat de pe scaun, înţelegi? Cine mănâncă acolo? E un macaragiu, meşteru’, şi căpitanul tocmai venea… M-am sculat de la masă: – Nu mai măninc!Păi: de ce? Şi-am început să joc! Eu şi la masă, dacă e o manea, bâţâi acolo [din picioare, n.n.]… În două tabere erau cinci barăci acolo, cinci… sunt şi-acuma la ora asta. S-aude zdupănind, înţelegi, tabla aia… în fine e capitonată, e făcută… S-aude zdupănitura aia… Ştii cum erau afară, ca la spectacol! Şi nu mai de multe ori, era prima dată când mă prosteam, ca să zic, acolo eu, ştii… [Nu te prosteai, făceai ce-ţi place! – N.C.]. Zice… – Ce faci, omule?- Ce să fac dom’le? Fac ce-mi place!…- Păi, nu mai mănânci?- Nu mi-e foame! – Păi, mă, să facem dracu’ un ansamblu aici!… Undeva lângă Casa Ştiinţei, acolo lucrez, pe lângă Casa Poporului…” (Ştefan Chesnoiu, n. 1970, Cezieni, martie 2005).

Spaţiile neconvenţionale, lipsa publicului, lipsa ocaziilor de dans, anumite riscuri neasumate par mai degrabă să stârnească decât să zădărnicească cheful de joc. Jocul trebuie să fi fost întotdeauna un complex întreţesut din tradiţie şi inovaţie. Perpetuarea componentelor vechi, rituale a atras după sine contribuţii mai noi, fiecare performare, apropiere, lectură a jocului presupunea o nouă înţelegere, implicit o adaptare. Ambiţia căluşarilor, dar mai ales a vătafului, se spune, era aceea de a-şi lega numele de o figură anume, de o inovaţie. E un alt fel de a spune: sunt cel mai bun! – deşi toţi sunt tentaţi să depună mărturie cum că ar juca Căluşul nemodificat, aşa cum l-au apucat de la nu ştiu care vestit vătaf, acum sute de ani.

În afară de faptul că salvează oameni sau vite, un căluşar poate salva chiar Căluşul. Nu puţine sunt povestirile în care se arată cum obiceiul era în pericol să dispară, când un căluşar grozav sau un vătaf a găsit soluţia… să îl urce pe scenă. Soluţie care invariabil, în naraţiunile contemporane este pe deplin pe gustul publicului (a sătenilor). Un căluşar recunoscut drept foarte bun poate conferi o anume identitate locală pentru tot satul.

În studiul „Povestirile lui Ilie Martin”,Narcisa Ştiucă, remarcă „adâncirea în legendă […] («Cine mai pomenisă de Căluş până la iel?»). Aceasta conotează un comportament specific grupurilor de iniţiaţi: o anumită atitudine orgolioasă, de deţinători ai secretului suprem.”

Turneul şi spectacolul – contexte ale afirmării identităţii

Rolul şi prestigiul unui căluşar erau cunoscute şi recunoscute. Rămăşagurile, vindecările, prestaţia şi performanţa coregrafică reprezentau ocazii de afirmare a identităţii şi prestigiului.

„A existat şi există o efervescentă stimulativă de creare de noi figuri, foarte multe elemente de mişcare integrate azi jocului purtând numele celor care au contribuit la îmbogăţirea cu noi valenţe a plasticităţii mişcărilor: a lui Titii Stanchii, a lui Ilie a lui Nae, figura lui Tudor al Baicii, a lui Titi lui Digă, Vânătorescu, Şarpele, Tărăşelul. ” (Germina Comanici, 1980: 139).

Căluşarul îmbracă succesiv câteva straturi: de la identitatea individuală, locală, profesională până la cea etnică. În interiorul satului se putea obţine cu efort identitatea profesională: a fi căluşar era o specializare de succes, un rol ritual, apoi, delimitarea teritorială a identităţii se producea la rămăşaguri, când îşi rupeau şi betele de pe ei, când cei mai buni rămâneau, iar învinşii părăseau satul umiliţi.

În toate relatările despre spectacole şi concursuri este vorba de premiul întâi, de întâlniri de gradul întâi, de urale, de aplauze, recunoaştere şi recunoştinţă.

În interiorul graniţelor câştigă cea mai mare distincţie când concurează cu alţi căluşari; de departe sunt cei mai buni, indiferent cu ce tip de concurenţă sau zonă folclorică se confruntă. În naraţiunile înregistrate se poate contura un refren: oltenii sunt cei mai buni şi mai iubiţi căluşari!

Nu este de neglijat nevoia lor de public, de premii, de confirmare a valorii, a noii funcţii, aceea de artist sau performer scenic. Este efortul de construire a noii identităţi. Nu s-ar mai strânge tot satul probabil la un rămăşag, dar probabil tot satul ştiede succesul din Anglia, Belgia sau Japonia, de pildă.

Legitimarea prin succes (naţional şi internaţional) conferă căluşarilor de astăzi alt prestigiu, altă acreditare faţă de anii în care erau recunoscuţi, chemaţi, recompensaţi pentru vindecări.

Acest fapt le extinde foarte mult relaţiile. Le este util să cunoască, să aprecieze, să formeze să manipuleze publicul. Relaţia nu mai e cea cu curtea, ci cu sala. Numai din priviri trebuie să se înţeleagă acum, nu cu vecinii, ci cu străinii.

Mirajul călătoriilor şi al străinătăţii nu pare să îi impresioneze în mod special. În naraţiuni au grandoare doar episoadele cu aplauze. Apoi spectatorii ni se arată ca fiind minunaţi dar: englezii prea cumpătaţi şi reci, belgienii rezervaţi chiar distanţi, frumuseţea orientală e surclasată de cea românească, japonezii nu-s ca oltenii de bărbaţi! Afirmarea identităţii, a superiorităţii chiar, se face prin intermediul unei tradiţii socotite emblematice – de câte ori nu am auzit enunţul „Căluşarii sunt ambasadorii folclorului românesc!”? – ceea ce explică noul ataşament al căluşarilor faţă de scenă, de podium.

Naraţiunile personale: martori şi indicatori ai Căluşului

Termenii în care se discută despre Căluş sunt: fascinaţie, atracţie, mister, magie, spectaculos, virtuozitate. Prestaţia coregrafică şi taumaturgică, imaginea şi personalitatea căluşarilor se potrivesc de minune cu un repertoriu de naraţiuni personale absolut captivante.

„Cel mai adesea, informatorii, unii chiar preluând conducerea anchetei, alţii îndepărtându-se deliberat de tema pusă în discuţie, tindeau către o prezentare subiectivă a faptelor de cultură mai ales atunci când întrebările se refereau la stadii şi forme mai vechi ale acestora. Din partea interlocutorilor era o încercare de a conferi substanţă şi pondere răspunsurilor şi, în maniera povestitorilor contemporani, de a face din discursul descriptiv-narativ aplicat temei unul veridic atât prin repere temporale şi spaţiale verificabile, cât şi prin afirmarea ipostazei de martor sau chiar de protagonist al unor evenimente memorabile.” (Ştiucă; 2006: 228)

Complexitatea şi varietatea pieselor ce compun acest repertoriu constau în eterogenitatea subiectelor: de la naraţiunile clasice despre Iele şi vindecări, până la naraţiunile ce evocă traseele şi performanţele căluşarilor aflaţi exclusiv în ipostaza lor de dansatori; de la rămăşag, la scenă.

Am ales ca modalitate de culegere a acestor povestiri, conferirea unei depline libertăţi a interlocutorului. După aplicarea unui set de întrebări minimale pe tema Căluşului (sau pe alte diferite teme de cercetare: sărbătorile şi obiceiurile în prezent şi în trecut, istorie orală: personalităţi şi evenimente majore), interlocutorii erau tentaţi fie să recurgă la povestirea vieţii fie să urmărească cu insistenţă atingerea subiectelor favorite.

Încorsetarea interlocutorului, printr-un set rigid de întrebări, în subiectul urmărit cu stricteţe de cercetător poate fi o metodă foarte productivă, o cantitate importantă de informaţie poate fi culeasă în mod eficient şi economic (din punct de vedere al timpului). Avantajele practicării metodei în care interlocutorul îşi alege subiectele rezidă în aprecierea justă a gesturilor, gusturilor, motivaţiilor cu privire la practicarea sau comentarea unui act sau fapt folcloric. Chiar lipsa competenţei folclorice poate da uneori măsura exactă a unor situaţii, evenimente sau fenomene.

Întâmplător sau nu, cercetările de teren derulate pe tema Căluşului au relevat două situaţii diferite: un sat fără o însemnată tradiţie în această privinţă, Cezieni, şi altele trei, renumite ca străvechi vetre căluşereşti: Osica de Jos, Seaca, Crăciunei.

Prezentarea în paralel a modurilor în care sunt marcate Rusaliile la Cezieni, respectiv în celelalte trei sate, ne situează pe un tărâm al contradicţiilor. Dincolo de ceea ce se poate observa în timpul colindării satului de către căluşari, extraordinare detalii de profunzime se pot dezvălui pe calea naraţiunilor personale.

O distincţie clară între grupurile de căluşari este lesne de făcut: grupul din Cezieni este mai degrabă un ansamblu folcloric (o formaţie) şi beneficiază de susţinerea locală atât din partea autorităţilor, cât şi a comunităţii. Însă atuul pe care îl deţine este extraordinara coeziune a grupului (ansamblul este foarte numeros, însă cei ce colindă satul sunt în număr de 15-17), datorată vătafului care îi conduce cu mână de fier. Pe lângă toate aceste avantaje, grupul din Cezieni are şansa de a avea în sat doi lăutari absolut fideli căluşarilor: vioristul, nea Costină lăutarul – care posedă, pe lângă o personalitate fascinantă, un repertoriu bine reprezentat atât prin piese de joc pentru Căluş, cât şi prin balade, cântece de nuntă, de război, de petrecere – şi acordeonistul Stelian Pârgulescu.

Acesta fiind tabloul general, nu e greu de imaginat că Cezienii de Rusalii e un sat în sărbătoare! Lăutarul cântă dumnezeieşte, căluşarii au costume, opinci şi pinteni, dansează spectaculos, porţile toate sunt deschise, ba unele gazde chiar se supără dacă nu au timp căluşarii să ajungă peste tot…

Şi după Rusalii, ce povesteşte lumea de la Cezieni? Despre spectacole, despre un preşedinte de C.A.P. care a revigorat tradiţia, despre un căluşar (copil) purtat în braţe de regina Angliei, despre japonezi, despre Principesa Brâncoveanu. Despre Iele, vindecări şi luatul din căluş, mai nimic… Pe ansamblu, însă, lucrurile se compensează, se echilibrează. La Osica de Jos şi la Crăciunei nu am putut vedea un Căluş strălucitor şi spectaculos, dar în ceea ce priveşte naraţiunile, am putut înregistra texte (care se iveau firesc în timpul convorbirilor) despre luatul din Căluş, Iele. Liderii grupurilor nu deţin nici calităţile, nici poziţia privilegiată, comparativ cu situaţia de la Cezieni. La Seaca sunt reale disensiuni între căluşari, în plus, autorităţile locale par să zădărnicească, nu să le sprijine eforturile de a se constitui într-un grup unitar. Cu toate acestea, credinţele în Rusalii, perceperea şi prezentarea Căluşului prin prisma valenţelor de obicei (nu de spectacol sau joc), devin vizibile atât la nivelul discursului căluşarilor, cât şi în mărturiile despre vindecări menţionate de insideri.

Localităţile mai sus menţionate (Osica, Crăciunei, Seaca) au o veche şi renumită tradiţie a Căluşului. Memoria colectivă a reţinut numeroase vindecări, nume ale beneficiarilor actelor profilactice şi tămăduitoare ale căluşarilor; se mai povesteşte chiar şi de Iele (am putea vorbi chiar de un repertoriu activ).

Luatul din căluş era, aşa cum am mai amintit, boala pe care Ielele o induceau celor care transgresau interdicţia de a lucra în zilele ce se aflau sub stăpânirea lor şi, uneori, celor care le încălcau, pe timp de noapte, teritoriul. Dealtfel, oamenii cunoşteau locurile frecventate de Iele şi de obicei, le ocoleau. Se spunea că aceste locuri pot fi recunoscute după urmele lăsate de Iele. Pe unde treceau sau dansau Ielele iarba nu mai creştea şi era pârjolită.

A fi luat din căluş sau a fi pocit de Iele înseamnă a te afla sub stăpânirea lor, adică a te desprinde de societate, a te găsi într-o stare echivalentă desprinderii prin moarte. Situaţia aceasta este sugerată de starea bolnavului luat din căluş: un fel de pierdere a cunoştinţei sau de paralizie totală.” (Larionescu, 2002: 5).

În concluzie, existenţa naraţiunilor despre vindecări este legată de o tradiţie îndelungată a Căluşului. Acest tip de naraţiuni ar face mult mai evidentă distincţia între ansamblu folcloric şi ceată. Notele realiste predomină, tonul fiind de relatare a unui fapt divers.

Am înregistrat naraţiuni autoreferenţiale care au în centru experienţele aspiranţilor pe cale de a deveni căluşari şi ale căluşarilor care în situaţii banale se comportă neobişnuit, naraţiuni despre căluşari celebri, despre care putem să ne imaginăm că iniţial erau autoreferenţiale; relatări despre spectacole în care lumea este împărţită în două: spectatori şi căluşari, rostul celor dintâi fiind să se minuneze şi să aplaude. „Este adevărat, aşadar, faptul că nu orice individ poate deveni actant în cazul obiceiului. Considerăm că atribuirea calităţilor supranaturale unor oameni capabili de a executa în mod spectaculos dansuri de mare virtuozitate, imposibil de reprodus spontan, capabili de a le repeta de zeci de ori cu aceeaşi exuberanţă şi dinamism, fără a da semne de oboseală, este perfect justificată” (Giurchescu, 2004: 19).

Spre deosebire de cele la care ne-am referit anterior, naraţiunile despre vindecări nu au acea aură fantastică. Sunt foarte clar delimitate punctele tari: interdicţia de a lucra, încălcarea interdicţiei, manifestările victimei, martorul colectiv (întotdeauna un număr important, chiar impresionant de persoane care asistă la vindecare), garanţia succesului dată de rezultatul testului (echivalentul diagnosticării). Misteriosul episod cu contribuţia oalei noi de la Moşi, a găinii negre este relatat pe scurt precum un fapt comun. Naratorii nu depun eforturi de convingere, nu scrutează interlocutorul în vederea adaptării discursului şi a adoptării unui ton mai convingător. Dacă deţin povestirea în repertoriu, o reproduc aparent fără nici o intenţie anume.

Un fost vătaf din satul Seaca, este ferm, foarte sigur pe sine şi implicit convingător când insistă asupra eficienţei şi calităţilor cetei. Textul este scurt, concentrat, însă bogat în detalii: configuraţia spaţial-temporală, câteva lămuriri despre beneficiara actului de vindecare, descrierea vindecării, cu accent pe eficienţa şi puterea cetei:

„Chiar aici la noi, eram acu vreo 20 de ani… A lu’ Lisandru, Geta aia care… A lucrat şi a luat-o din Rusalii. Fugea, juca, făcea, şi noi ne-am tras înapoi, am sărit peste ea toţi căluşarii, cu Mutu, şi şi-a revenit. Începea să joace, să cânte, să facă în toate felurile. Poate murea…” (Gh. I. Păun, n. 1936, Seaca, august, 2006).

Au existat şi cazuri în care acest tip de naraţiuni păreau să nu mai circule de ceva timp. Grupul de căluşari la care mă refer, nu a practicat niciodată vindecări (membrii ansamblului „Ghiocelul” din Cezieni) şi insistenţele asupra acestui subiect ar putea arunca o lumina mai slabă asupra prestigiului lor de căluşari. Aşa că pare convenabil să nu facă referiri la ele, chiar dacă fac parte dintr-un repertoriu relativ activ.

Receptarea: aspiranţi, beneficiari, spectatori

Expunerile din paginile anterioare s-au dorit a fi o încercare de a contura cadrul actual de desfăşurare a Căluşului oltenesc aşa cum a putut fi observat sau prezentat de membrii comunităţii în cele patru sate cercetate. Felul cum se desfăşoară Căluşul în contemporaneitate – obicei sau spectacol – este dezvăluit prin prisma actanţilor şi a receptorilor. Dacă ar trebui să caracterizeze pe scurt ce însemna căluşul în viaţa spirituală a satelor, unde jucau căluşarii, aş cita următorul aspect: după nuntă era cel mai complex obicei la care participa întreaga comunitate […].” (Dragomira; 2004: 15).

Este de domeniul evidenţei că există astăzi inşi folclorici care, dincolo de discursurile convingătoare pe tema importanţei continuării tradiţiei, resimt un dor impetuos al dansului, o poftă de exprimare şi exteriorizare prin mişcare şi reale calităţi native pentru a putea juca cum le cântă lăutarii, ore în şir (fie pe scenă, fie în sat; după orele de serviciu sau în timpul serviciului).

Ar fi un context cu totul nefericit dacă astfel de performeri ar rămâne din ce în ce mai izolaţi, aflaţi în imposibilitatea de a mai forma un grup. Specialiştii se referă cu ingrijorare la rolul şi situaţia cu totul delicate ale vătafului: „Principalul element dispărut a fost vătaful. Nemaiexistând acest lider incontestabil al cetei, nu a mai fost nimeni, care să adune ceata, să o instruiască, şi nu în ultimul rând să o comande.” (Dragomira; 2004: 18).

Impactul unui fapt cultural şi social precum Căluşul asupra comunităţii şi-a modificat dimensiunile. Aflat în concurenţă cu televiziunea, discoteca, concediul, lucrul în străinătate, cu inclinaţia individuală spre pasivitate şi sedentarism (aspiraţii de spectator, nu de practicant), Căluşul nu mai atrage atenţia ca în urmă, poate, cu 50 de ani. Aşadar în noile condiţii, transformările dinamice vor modela rapid realitatea consemnată.

„Este incontestabilă deosebita valoare artistică a acestor dansuri. Virtuozitatea mişcărilor, bogăţia lor plastică, varietatea ritmică, intensitatea dinamică, elementele atletice şi acrobatice, pe care le conţin diversele «mişcări» ca şi perfecţiunea şi omogenitatea execuţiei, fac din acest dans un real spectacol, considerat ca atare atât de interpreţi cât şi de privitori. Funcţia spectaculară nu are însă aceeaşi importanţă pe tot parcursul acestei secvenţe. Ea variază (prin număr mai mare sau mai mic de fragmente, grad mai mare sau mai mic de dificultate etc.), în raport direct cu retribuţia, poziţia socială a gazdei, prezenţa publicului etc.” (Giurchescu, 2004: 20-21).

Un gest obligatoriu care se face în familie la intrarea cetei de căluşari în curte este jucarea copiilor în Hora Căluşului. Întreaga atenţie, întregul interes par a fi concentrate asupra copilului. Dacă e băiat (şi tatăl sau bunicul ştiu să joace) sunt şanse ca să devină aspirant la demnitatea de căluşar. Costumul, paşii înteţiti, ropotele de aplauze dintr-un spectacol, neliniştea şi gălăgia cu care răstoarnă o duminică altfel aşezată, tandreţea pe care i-o arată bărbaţii cu panglici la pălării în acea zi, sigur îl fascinează.

De destul de mulţi ani este pregnantă tendiţa de a transforma formaţiile căluşereşti în pepiniere de tinere talente. Important ar fi ca integrarea în ceată să urmeze etapele cuvenite. Dacă învaţă copiii Căluşul e un lucru bun, ideal ar fi să-l înveţe în satul lor şi pentru satul lor.

Dacă există ceată în sat, aceasta îndeplineşte funcţiile cu care este investită din vremuri imemoriale cu condiţia să existe o personalitate puternică care să o ţină unită. Disciplina de grup este un lucru foarte greu de obţinut. Chiar grupul este greu de constituit, în condiţiile în care slujba dictează intervalele de lucru şi de răgaz, de data asta pentru fiecare în parte, iar nu pentru un segment bine definit al comunităţii, bărbaţii (copii, flăcăi, maturi, bătrâni).

Atitudinea gazdelor şi cea a căluşarilor se află într-o relaţie strânsă de interdependenţă. Indiferenţa receptorilor (porţile închise) le pot zădărnici acţiunile. Dar şi un grup dezorganizat, nearticulat, care nu se ridică la înălţimea exigenţelor standard poate provoca dezinteresul comunităţii.

Cât despre beneficiari: copiii vor fi jucaţi pentru sănătate, femeile, pentru fertilitate, iar cine mai crede în luatul din Rusalii poate fi vindecat. „În felul acesta, aproape oricine va nega credinţa în mod public. Gradul de credinţă (angajată, ambivalentă, inexistentă) e temperat de variabile de vârstă şi educaţie: cei mai bătrâni ar putea pur şi simplu refuza să muncească, indiferent de consecinţe, în vreme ce foarte mulţi tineri cunosc ritualul doar ca pe o sursă excelentă de divertisment. […] Dar […] oamenii încă îşi mai dau copiii căluşarilor «să-i joace»; încă mai poartă usturoi şi pelin la brâu; femeile cumpără sau fură usturoi, pe care îl păstrază pentru leacuri. În 1976, în dimineaţa de Rusalii, o familie de la oraş şi-a botezat copilul. Mai târziu, au venit în sat la rude, să sărbătorească. De asemenea, au trimis şi după un Căluşar să le joace copilul ca pentru o dublă asigurare. Un şofer de camion a cooperativei a oprit în mijlocul satului şi i-a rugat pe Căluşari să joace în faţa maşinii, pentru a fi ferit de accidente. Procedând astfel, el a încorporat tehnologia modernă în sistemul tradiţional, un caz de adaptare inversă. Industrializarea şi mecanizarea s-au petrecut rapid, fără să lase timp «pentru continuitate, pentru stabilirea orientării – într-un cuvânt, pentru identitate». Acest fapt reiese cu claritate dintr-o evaluare a cuvintelor oamenilor în raport cu ceea ce ei fac de fapt. În aceşti ani de intensă transformare socio-economică credinţa într-o ideologie sau alta este, în cel mai bun caz, ambivalentă.” (Kligman, 2000: 185).

Dincolo de hotar e oraşul. Interesul orăşenilor pentru Căluş este viu. Iar pentru căluşari oraşul reprezintă o reală atracţie. Pare că între unii şi ceilalţi e stabilită de multă vreme o relaţie de complementaritate.

Tentaţia şi parcurgerea distanţelor, stăpânirea spaţiului, captarea atenţiei asistenţei, puterea de a dansa, de a vindeca, de a câştiga par a fi constantele are îi recomandă pe căluşari drept buni cunoscători ai rosturilor lumii (mai vechi sau mai noi). Ştiinţa de a echilibra cunoştintele dobândite pe calea tradiţiei cu aspectele contemporane ale mediului, cu noile modalităţi de educare, de formare şi de confirmare (la nivel de comunitate, dar şi în raport cu alte tipuri de comunităţi), de a înţelege altă configuraţie a mentalităţilor, alte tipuri de comportament, dar şi de a le pune în legătură dinamismul accentuat al informaţiei şi al purtătorilor acesteia poate determina energii noi pentru perpetuarea sub formă de obicei sau spectacol a Căluşului.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Bîrlea, Ovidiu, Eseu despre dansul românesc, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1982

Comanici, Germina, „Căluşul din Costeşti – judeţul Argeş”,în Atlasul Etnografic al României. Buletinul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, nr. 7/1980, ICED

Dragomira, Nichita, „Căluşul din judeţul Olt: ieri, azi, mâine”, în Oltul cultural, anul VII/2004, DJCCP

Giurchescu, Anca, „Dansul în obiceiul Căluşului”în Oltul cultural, anul VII/2004, DJCCP

Larionescu, Sanda „Căluşul între ritual, ceremonial şi spectacol”, în Căluşul Tezaur Universal, Slatina, Ed. Universitatea pentru Toţi, 2002

Kligman, Gail, Căluşul. Transformări simbolice în ritualul românesc, Bucureşti, Ed. Univers, 2000

Pop, Mihai, „Căluşul (Lectura unui text)”, „Căluşarii români la Londra şi realitatea folclorică a Bucureştilor”; „Consideraţii etnografice şi medicale asupra căluşului oltenesc”, în Folclor românesc, vol. II, Bucureşti, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, 1998

Ştiucă, Narcisa, „Căluşul – emblemă naţională”, în Oltul cultural, anul VII/2004, DJCCP

Ştiucă, Narcisa (2006), „Raportul descriptiv-narativ în cercetarea obiceiurilor”, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, Iaşi, tom IV/2006