Frumoasa – Căluşul pierdut şi regăsit
Cătălin Gabriel Stoian
Preambul
Ştiam că Frumoasa ajunsese înainte de 1989 un fel de emblemă a Căluşului teleormănean şi nu numai. Între timp, localitatea a pierdut chiar şi formaţia de dansatori, nu doar obiceiul în sine. Dar iată că, după o întrerupere a tradiţiei de aproape două decenii, la data de 25 mai 2008, la prima ediţie a Zilei Comunei, prin urmare într-un context pe care mulţi l-ar socoti tot „dirijist”, un grup de 7 bărbaţi s-au încumetat să urce din nou pe scenă jocul care le dusese faima. Prin urmare, dintr-o aşezare în care Căluşul se păstra doar în stare latentă, iată că am avut prilejul să cercetez resorturile revitalizării lui.
Am mai revenit o dată asupra bibliografiei şi am fost frapat cât de diferit este tratat Căluşul de la Frumoasa în două lucrări ale aceluiaşi autor (Horia Brabu Oprişan) [În „Căluşarii” (1969), primul (în ordinea prezentării) din cele şapte căluşuri descrise din Teleorman este cel din Frumoasa, căruia autorul îi acordă cel mai mult spaţiu (paginile 101-105). Doi ani mai târziu, în Monografia folclorică a Teleormanului (în cadrul capitolului Spectacole cu caracter compozit, subcapitolul Căluşari)i, din cele opt pagini de text, comunei Frumoasa îi sunt alocate doar câteva rânduri: „S-a vorbit în ultimul timp de căluşul de la Frumoasa, dar acesta s-a înzorzonat cu o suită de figuri, mai ales de sărituri, figuri în aer, care îii dau un aer strein de ceea ce este Căluşul ca expresie de joc, etnică şi originară. Căluşul de astăzi, din Frumoasa, este de efect, spectacular, dar nu mai are rafinamentul şi subtilităţile de joc ale celui originar. Este sonor şi gongoric; a pierdut din adâncime în dauna unei spectaculozităţi artificioase.” (Oprişan, 1971, 273). Preferinţele autorului sunt îndreptate acum spre Cervenia şi Conţeşti, care au „căluşul cel mai de seamă”, sate pe care nici măcar nu le aminteşte în 1969. De unde această schimbare de perspectivă într-un interval atât de scurt?].
Totodată, am constatat că în aproape nici un studiu [Cu excepţia studiului lui Gail Kligman] nu este relevat modul concret în care căluşarii s-au raportat la transformările structurale, funcţionale şi simbolice ale obiceiului survenite în regimului comunist.
Nici articolele din presa vremii nu ajută în acest sens, majoritatea fiind ode pe care autorii le ridică regimului şi căluşarilor – văzuţi ca exponenţi de seamă ai acestuia.
Când studiile şi mărturiile „la cald” lipsesc, singura soluţie este recurgerea la interviurile de istorie orală. A fost baza de plecare şi pentru demersul meu. Am avut ca obiectiv principal recuperarea unor amintiri despre festivaluri, spectacole sau defilări omagiale, în general omise de cercetările etnologilor adepţi ai căutării formei pure (obiceiul) a Căluşului. Am reţinut şi datele referitoare la contextul ritual, care a interferat deseori cu „scena”.
Sâmbătă 31 mai 2008, în ajunul alegerilor locale
Aproape 35°C, cer senin şi nici o adiere de vânt. Liniştea somnului de prânz este tulburată de maşinile luxoase care aleargă dintr-un sat în altul, în încercarea de a pregăti cât mai bine votul de a doua zi. […]
Pe Constantin Urucu l-am întâlnit pe o băncuţă, la poarta unei case din capătul uliţei pe care locuieşte. E preocupat de alegeri, dar nu face parte din nici un „comitet” de organizare al vreunui partid. E un pic surprins, dar şi încântat că vin să-l întreb doar despre Căluş într-o astfel de zi agitată. […] Fragmente aparent disparate se succed rapid, un amestec de lucruri ce-mi par cunoscute şi de altele de-a dreptul inedite. Uşor-uşor, realizez că mă aflu în faţa unui om pentru care Căluşul a fost ca o a doua profesie.
Al doilea interlocutor al meu este Gheorghe Ivăniţă, cel mai bătrân dintre căluşarii din Frumoasa. Se ţine foarte bine la cei 82 de ani pe care îi are. Şi el a jucat Căluşul pe scenă de Ziua Comunei. Două dintre experienţele căluşereşti (participarea la un festival în Egipt şi altul în Marea Britanie) au devenit repere ale întregii sale existenţe. […]
Doi căluşari din generaţii diferite. Au în comun o parte din amintiri şi plăcerea de a dansa Căluşul. […]
Căluşul „la obicei”
Căluşu’ se face aşa: se face de Rusalii, se face cum e astăzi [sâmbătă], se leagă la pădure, începând unu’ dintre toţi colegii: <Vom lupta, vom juca până la moarte! Nimeni să nu plece din Căluş!> Şi cu mutu’, cu masc’, cu sabie, cu tot ce-i trebuie. Noi, îmbrăcaţi frumos, legam la pădure, rupeam [depuneam] jurământu’ cu steag, cu grâu, cu ştergar mare acolo. […] Veneam în sat şi începeam să jucăm: pe la dumneata, pe la dumneata…
S-a legat, am plecat şi se juca până seara. […] Dimineaţa plecam iar. Iar prin sat pân’ la ora doişpe – două -trei, când apucam şi mâncam. Seara, iar îl spărgeam. Dimineaţa, iar începeam, a doua zi de Rusalii. Şi a doua zi, deja se fărma. Se fărma seara: sănătoşi, am petrecut bine, făceam şi noi câte un chef, nu s-a-mbolnăvit nimenea, nici un accident. Şi ăsta e Căluşu’!
Steagul se făcea la pădure. Cânta lăutarii până făceam steagul. […] se făcea din snopi de grâu, adică nu snopi, o legătură de grâu, aşa, un buchet de grâu cu căpăţâni de usturoi, pelin şi cu ştergar de-ăsta de borangic, mare aşa, se lega acolo frumos. […] Băţu’ avea doi-trei metri.
La jurământ venea lume şi se uita: <Jur că voi lupta până la capăt! Nu m-oi lăsa!> Unii poate mai pleacă – <Nu mai joc, am obosit!>. Şi dacă jurai, ziceai că dacă pleci se întâmplă ceva, vreo boală, că ai jurat. […]
Alea [din steag] le mai lua femeile de zicea că de dor de mijloc, de alealalte. Pelinu’, mai lua câte o căpăţână de usturoi. Pentru chestii de-astea. […]
Steagul îl desfăceam în drum sau la o casă de om. (Gheorghe Ivăniţă)
Precizarea că La jurământ venea lume şi se uita este opusă informaţiilor furnizate de o descriere mai veche a obiceiului: „În Sâmbăta Rusaliilor, spre seară, căluşarii se adună la Vătaf, acasă. Vine şi Mutul. Merg cu toţii la pădure sau la baltă, la un loc ferit de ochi străini. Aici se Sare Căluşul cum se spune la Frumoasa, adică se face Jurământul.” (Oprişan, 1969: 102). Este greu de identificat când s-a produs schimbarea, în lipsa unor înregistrări din perioada respectivă. Nu se poate decât presupune că şi contextul ritual a împrumutat elemente de la variantele scenice. [Deseori, la festivaluri sau în spectacole, secvenţa jurământului era prezentată pe scenă, în faţa publicului]
Căluşul se făcea la obicei – de Rusalii – şi pe scenă – la festival sau la spectacole. […]
Când începeam Căluşu’ [la obicei ], când plecam la prima casă, împodobeam un băţ mai lung, de vreo doi metri şi ceva cu o maramă, cu busuioc. Se împodobea steagu’ căluşului. […] Usturoi şi pelin, cinci-şase fire de usturoi. Şi cu mâna pe steag, încolonaţi în două, în stânga şi în dreapta steagului, vătafu căluşului – care-l alegeam cu mâinile peste băţ – spunea: <Jur că voi sluji Căluşul cu credinţă!> Unul singur. La care noi repetam. <Jur că voi sluji căluşul cu credinţă!> El: <Jur că voi juca până la capăt!>şi <Jur că voi fi cinstit şi muncitor!>.
Lua pelin de la steag şi făceam roată şi vine cu pelinu’ şi-l dă pă la nas pă la fiecare căluşar. După care, muzica: <Haide, taică, sus cu ea! Hăp! Hăp! Hălăi şa! > Plecam, terminam şi asta era toată. […]
Jurământu’, pă steagu’ cu marama. La final, după ce terminam toată plimbarea în sat, se desfăcea marama de la steag, i-o puneam vătafului de gât şi ăla atât vorbea: <V-am scăpat de jurământ. Sunteţi liberi! > […]
Ne adunam cu două-trei zile înainte de Rusalii, pentru pregătire, pentru repetiţie. Se juca în tot satu. Din casă în casă se lua. […]Mutu bate la poarta omului. Ă! Ă! cum ar fi. Dacă e mut, nu poate să vorbească. Înţelege omu – primiţi căluşu? Omu’ te invită şi Căluşu’ se face pentru a vindeca oamenii bolnavi, la obicei. […]
La care omu, după ce se termina căluşu şi se sărea peste gazdă, te invita la masă, bucate – o masă ţărănească aşa, un pahar de vin şi îţi da…veneam cu măgaru, o sticlă de vin, punea pe măgar acolo, zece ouă. […]
Şi la final se strângea o găleată-două găleţi de vin, ce putea da omu’, ce avea acolo. Se punea pe măgar tot şi seara, după ce se termina, era sărbătoarea căluşarilor – care făceau o masă. […] Ne strângeam la o casă. Ultima casă la care ajungeam, omu’ poate nu avea posibilitate. Dar între timp, poate se găsea cineva. Zice: Când terminaţi, veniţi la mine. Şi se punea picap, că nu erau casetofoane, magnetofoane, C.D.-uri. O placă cu muzică şi se făcea o masă. Cu bucatele care se strângeau pe măgar, din sacii de pe măgar. (Constantin Urucu)
Prima impresie (dată de folosirea verbului la persoana I plural) este că interlocutorul meu a jucat Căluşul în sat. Continuând cu întrebările, am aflat că nu jucase decât pe scenă. De unde atunci această diferenţiere pe care a făcut-o între cele două contexte – „la obicei” şi „pe scenă”? Lui Constantin Urucu nu îi este străină experienţa obiceiului. Încă de copil, a văzut ceata căluşarilor (din care făcea parte şi tatăl său) colindând satul de Rusalii. Mai târziu, ca membru al diferitelor ansambluri a prezentat „obiceiul Căluşului” în spectacole sau festivaluri.
Despre costumul de căluşari
Căluşarii… la obicei trebuie să mergem [Reamintesc faptul că informatorul nu a performat în sat]… nu mai mergem cu hamurile. Hamurile ce-nseamnă? O diagonală, se bagă pe cap, vine în cruce pe piept şi cu… costumu de Căluş. Noi nu făceam aşa. Noi cămăşi din astea fără, deci nu cămaşă şi fustă, cum se joacă, cămaşă de-a-ntregul, până mai jos de genunchi. Vine betele, spatele care se pune pe diagonală şi şorţu’, şorţ ţărănesc din ăsta roşu, tot aşa, până la genunchi. Şorţu’ legat şi batiste şi tichii de la copii mici. Te duceai la un copil mic care avea 3-4 luni, la gazdă acolo şi se zice că se purta noroc şi sănătate pentru copilu’ respectiv la care jucai Căluşu’ în ziua de Rusalii.
Pantaloni. Iţari. […] Acum au ieşit jampieri cu ciucuri. Dar când jucam noi, jucam cu… [târsâne] nu mai reţin acum, negre cu diagonală, veneau în cruce şi legai.
Erau opinci fără toc. Acuma au ieşit opincile cu toc. Zurgălăii în spate se purta. Acum au ieşit astea pe lateral, cu tablă. […] Opincile le făceau bătrânii. Acuma se cumpără. De la cooperativa meşteşugărească, nu ştiu de unde se cumpără. Stil pantof. Tot opincă, dar… Nea Sandu Pomojnicu are original opincă. […] Şi-acuma, duminică, [de ziua comunei] a dansat în ele. Că mă uitam. Singurul care a păstrat opincă-opincă din piele care poate aia are 100 de ani.[…]
[…] Mutu avea o pălărie mai veche, o pălărie din asta ţărănească, găurită un pic. Un pieptar, tot aşa, rupt, şorţ (până la genunchi) […] Una din asta se pune cu o placă, vine şorţu peste ea, cu o aţă care se bagă pă sub pantaloni, se leagă jos şi, în momentu când salută cu sabia, a tras de picior în spate, vine şi se ridică la şorţ. (Constantin Urucu)
Prima dată jucam cu cămăşi de-ale noastre. Nu era cămăşi de-alea… [scurte]. Bătrânească. O sumeteam şi puneam brâu şi aveam şorţ. […] Înainte se juca cu şorţuri, nu cum e acuma, cu hamuri de-alea. Înainte se juca aşa: ciorap alb, târsână şi obiele. […] Ion Câinaru mi-a făcut târsânele din păr de capră tors, răsucit. […]
Opinci cumpăram sau dam la cizmar să-mi facă. Şi puneam pinteni pe părţi. Şi cu izmană de casă şi cu cămăşi de casă. Şi-acuma am două cămăşi de casă. Făcute în casă. Se punea tichii. Că-ţi dădeau femeile să joci tichii de la copii, de leac. Şi batiste şi băţ şi pălărie… Când am plecat prima oară cu Căluşu n-aveam ham… (Gheorghe Ivăniţă)
O piesă de recuzită, de importanţă capitală pentru căluşari, este băţul. Nea George mai are încă unul de fag, făcut la strung, la Alexandria, despre care spune: Ăsta a fost în Anglia, a fost în Italia, Belgia niţel. Ăsta, băţu acesta, acum nu are ciucuri: era frumos împodobit, avea nişte şurubele care se înfiletează şi de care se prind ciucuri şi era frumos. […] Înainte le făceam şi noi. Aveam din salcâm făcut. Tot aşa un pic de măciuchiţă aicea, făcut de noi. […]
Industrializarea României şi încadrarea populaţiei rurale în fabrici nu avea cum să nu afecteze şi recuzita Căluşului, mai ales când acesta a devenit una din emblemele naţionale. Sistemul comunist preamărea vechimea şi măiestria dansului căluşarilor, ca legitimare a unui popor vechi, nobil, puternic şi talentat. Paradoxal, Căluşul trebuia epurat de elementele sale arhaice, considerate retrograde (practicile de vindecare, Mutul). De asemenea, costumele „vechi” sau „urâte” nu-şi găseau locul pe scenă deoarece ar fi fost în contrast cu ideea de modernizare a României. Însă, nu doar contextul politico-ideologic a influenţat prezentarea scenică a Căluşului, ci şi factorii psihologici (cum ar fi dorinţa absolut firească a oamenilor de a avea lucruri noi, de a fi în spiritul epocii) şi posibilitatea reducerii costurilor de timp (oferită de accesul la produsele industriale). Statul nu numai că a standardizat, dar a şi preluat responsabilitatea costumelor, prin intermediul instituţiilor de care aparţineau ansamblurile.
Aveam costume de la IPTE. Erau cumpărate. Nu de noi. Ni le da, venea revizia, cum se făcea inventar, le predam, la două zile le luam înapoi. Spălate, călcate, aranjate. […]
La IPTE aveam cămaşă scurtă şi fust, fustanelă. Astealalte erau bătrâneşti, mai jos de genunchi. […] Erau cumpărate de comună şi-alea bătrâneşti. Tot, de comună. Şi ne-au rămas nouă. S-au schimbat primarii, nu s-a mai făcut inventar ce s-a făcut, a rămas la fiecare căluşar. Păi şi pălăriile de pluş pe care le aveam, acuma cred că ar fi bune pentru Moromeţii. Că sunt de 40 de ani. Nu mai au bete, mărgelele sunt rupte de-atâtea dansuri. (Constantin Urucu)
Căluşul pe mapamond
Momentul de glorie al Căluşului de la Frumoasa a fost câştigarea Premiului I la „Primul festival internaţional de artă folclorică da la Cairo”: 10 ianuarie – 4 februarie 1964:
Am stat în Egipt o lună jum’ate. Zi de zi, spectacole. Aveam maşina noastră, aveam dormitoru’ nostru […] Dimineaţa – la program. În fiecare dimineaţă – bărbierit. Nu erai bărbierit, plecai înapoi. […]
Am fost la baraj, unde se făcea baraju’ ăla la Assuan, acolo în Egipt. Îl făcea’ ruşii. Păi ce era acolo! Pă Nil ne-am plimbat cu vaporaşele. Pă Nil. Am fost la piramide. Păi ce-am văzut la piramide! Păi numai alea cred că mi-a săltat viaţa, ce-am văzut acolo! Am spus la mulţi şi mi-au zis <Bă, păi tu ai fost unde n-a mai fost nimeni! > […]<Ce fumam eu acum 50 de ani Super Snagov, nici doctorii nu fumau. Dumneata fumai naţionale. Aşa i-am spus doctorului Z. > […]
În Egipt am avut două rânduri de costume. Două rânduri am avut. Că se murdărea. Că dacă noi ne tăvăleam pe jos, se murdărea. […] Şi îmbrăcaţi. Ne-a dat costume, că eram săraci pă timpurile alea. […] Ne-a dat ăştia costume de sta băţ – costume de la Bucureşti: cămăşi, bluze de vară, pantaloni. […]
Păi am stat în Bucureşti pentru Egipt, am stat o lună jumătate la repetiţie. Zi de zi. Ne aducea sâmbăta seară şi ne duceam luni. Am fost la Sinaia cu o echipă de dansatori. Abia venisem din Bulgaria. Ne aduceau sâmbăta şi sta maşina cu noi şi luni ne ducea înapoi. Am făcut trei săptămâni repetiţii la Sinaia. Mâncam cu scriitorii. Nu mânca nimeni decât noi şi scriitorii unde mâncam. Când beam câte o bere de-aia de Azuga dimineaţa îţi da lăcrimile. Pe timpul ăla. […]
[În Egipt] Am fost cu un ansamblu de la casa de cultură de la Braşov. Am avut cinci solişti Elisabeta Ticuţa, Maria Precup de la Cluj… Ministrul i-a zis: <Dado Mario, ce părere ai de băieţii ăştia?> <Domnule ministru, parcă au mână la picioare!> Baba. […]
35 de ţări au fost în Egipt. Am luat premiu întâi plus diploma de onoare. A Egiptului. Ne-a mai oprit încă două săptămâni peste program. Şi aveam fetele astea [de la Braşov] care erau la facultate. Era în timpul examenelor. Ele da examene. A dat telefon în ţară şi a spus: <Staţi acolo, fetele ia toate examenele fără să se mai prezinte, ce-aţi făcut voi acolo! > Şi-am mai stat încă două săptămâni. […]
N-am văzut femei ospătar să servească la masă. Numai bărbaţi. Cât suc am băut eu! […] Dar suc natural, nu ce fac ăştia pe aci. Îl ia din portocală. Coşu de portocale şi cu banane, pe mese. Am dus-o bine! (Gheorghe Ivăniţă)
Vătafu era ales de coregrafu respectiv. Noi am lucrat cu Tita Sever şi Puiu Vasilescu. Tita Sever, în 1964, a plecat cu căluşarii noştri la Cairo. După Cairo, a urmat Anglia, Cehoslovacia, Italia, Grecia, nici ei nu mai ştiu prin câte ţări au umblat. Şi-i luau de la câmp. […] Venea cu I.M.S.-ul, că nu erau maşini ca acuma şi îi luau de pă câmp. O lună de zile la Bucureşti, repetiţie şi plecau în respectiva ţară. (Constantin Urucu)
Pentru Constantin Urucu, „episodul Cairo” este strâns legat de memoria tatălui decedat. Mapa oficială şi programul festivalului, dar şi fotografiile din Egipt sunt cele mai preţioase amintiri rămase de la părintele său.
Când am fost în Anglia, eram cazaţi la un bătrân, cum sunt eu acum şi cu o babă. Moşu’ avea un magazin al lui, avea pe fii-sa doctoră prin nordu ţării. Şi avea un frate baba. Eram patru alde Gheorghe. Şi unu’ dintre noi, care fusese la ansamblu’ mai înainte, de-a stat şase luni în Anglia, ştia engleza la perfecţie. Şi vorbeşte cu baba. A întrebat ea: <Când sunteţi liberi de n-aveţi spectacol?> Şi i-a spus <Să întrebăm conducerea.> Şi i-a spus babei. <Ei, mergem la fratele meu.> Şi el şi fiicele erau profesori. Ne-am dus cu trenul. Ne-am dat jos în gară. Două maşini aveau oamenii ăia. Ne-am dus la ăia acolo. Păi ce primire, ce mâncăruri, ce băuturi! Şi am mers la Marea Nordului. Acolo, pe mare, avea casa lui. Avea frigider, avea aragaz. […] (George Ivăniţă)
Participarea la un festival internaţional înseamnă nu numai executarea unui dans pe o scenă, ci şi contactul cu o altă cultură şi, implicit, compararea acesteia cu propria cultură.
Noi am jucat în „Moromeţii”!
Nu ştiam cine au fost căluşarii care apar în „Moromeţii” (1988, regia Stere Gulea) şi care mă impresionaseră de fiecare dată când am vizionat filmul. Pe generic nu apare decât numele unui consultant etnografic [Răzvan Ciucă]. Nu mă aşteptam să primesc răspunsul (neprovocat) chiar de la unul dintre protagonişti, Constantin Urucu: Noi am jucat în „Moromeţii”! Şi a început să detalieze experienţa:
Cu „Moromeţii”, tot aşa, a venit de la Sindicat, că aşa era atunci, şi notă telefonică: <Vă prezentaţi la Alexandria pentru film!> Nu ştiu cine-a fost regizorul, era acolo cu actorii. Ce-am păţit acolo! Mutu trebuia să spargă ouă într-o strachină de pământ şi trebuia să arunce în faţa unui actor. Şi nea Florea, când să arunce strachina, arunca alături. Ăsta, regizorul, <Domne, strici filmu! Domne, ce faci acuma? Că nu mai are ăsta reacţia aia de a se speria aşa.> <Cum să-i arunc eu în faţă?!…>
Şi Mielu alde Danciu zice: <Băi, nea Floreo! Tu nu vezi, mă, câţi suntem aci, cu beţili în mână? Ne bate ăştia pe noi?! Aruncă-i, mă, în faţă, mă, că strici filmu’ omului, mă! Ţaţă Floareo – la o vecină – mai adu vreo 7-8 ouă!>
Aşa ar fi zis că pă timpu’ lu Moromeţii, vezi Doamne, se făcea aşa. Şi la noi se făcea aşa, la noi în sat n-am făcut noi aşa ceva. […]
Ne-a băgat în şcoala generală de acolo, din Talpa. Noi, cu costumele noastre frumoase, beţele cu ciucuri… Când ne-a văzut: <Aşa era pă timpul lui Moromeţii?> Ne-a băgat în şcoală şi ne-a dat o cămaşă cu mânecă mai lungă, o flanelă ciuruită, un tricou de ziceai că e de pe front, nişte pălării de-astea negre de sta într-o parte. Şi beţele de Căluş le-au strâns şi ne-a rupt nişte araci de prin curte de pe la ăia: <Jucaţi bă cu astea, că aşa era odată! > Turecii, aşa se spune la jampieri – <Daţi-i, domne, jos de-acolo!> […] Am fost exact aşa cum se făcea la ţăranul român înainte. […]
Am filmat vreo trei zile. Plecam cu autobuz de-aici la dus. Plecam la Talpa, ne aducea seara. Mai reluam filmările a doua zi, a treia zi. Vreo trei zile am filmat.
Noi am dansat Căluşu-ntreg, dar nu putea să ia în cadru’ tot Căluşu’ nostru. Arăta mai mult obiceiurile: cum intra Mutu’ în curte la Moromeţii, ne chema pe noi, venea trei-patru dintr-o parte, pe uliţă. […] Am luat vreo două sute şi ceva de lei, cum era atunci. Două-trei sute de lei. Era aproape un avans, Că luam 400 de lei la I.P.T.E. Ne-a venit prin mandat poştal de la „Sahia Film” sau nu ştiu ce. […] La fiecare a dat.
Amintirea acestei ţinute speciale nu este completată şi de o „amintire” concretă – fotografia: Asta e oftică mare că nu am făcut şi noi fotografie cu costumele pe care ni le-au dat ei de atunci. Am făcut cu costumele noastre.
Constantin Urucu a vizionat filmul de patru-cinci ori până acum. În schimb, Gheorghe Ivăniţă nu a văzut niciodată „Moromeţii”, ceea ce ar putea explica de ce este atât de laconic: Nu l-am văzut niciodată. Ne-am dus acolo, la Siliştea, la talpa Obrejii. Acolo am fost. Chiar la Marin Preda, acolo. Casa cu stuf acolo, casă bătrânească.
Virtuozitatea căluşarilor din Frumoasa i-a făcut pe responsabilii de cultură să-i recomande şi altor realizatori de film: S-a filmat mult pe-aici. Nu am văzut decât ce am filmat în „Moromeţii”. (Constantin Urucu)
Din aceste filme îşi aminteşte de o cerinţă a unui regizor: La Costică Mutu, în Frumoasa, am răsturnat căruţa la ăla şi pă roata căruţei trebuia să se danseze. La noi nu s-a pomenit. [Jocul pe roată este consemnat de mărturiile etnografice: „În aceeaşi zonă [Socolul de Câmpie – Mureş] s-a mai păstrat şi amintirea altor performanţe din cale-afară de îndrăzneţe: săritura de jos, numai sprijinindu-se în băţ, pe o roată fixată într-un par la o înălţime depăşind statul unui om. Tradiţia locului susţine că unele figuri erau executate acolo sus, pe roată, să fie mai în văzul lumii.” (Bârlea, 1982). Probabil că răsturnarea căruţei este o inovaţie regizorală, ea fiind mult mai practică decât fixarea unei roţi în vârful unui par (care mai trebuia şi bătut în pământ).]
Când ajungeam acolo, ziceau <A venit Naţionala!>
Aveam Căluş frumos noi! Noi mergeam la Festivalu’ Căluşului. De Rusalii… Festivalul Căluşului… se ţine la Caracal sau Slatina, pă ţară. Aicea se ţine, în astea două localităţi. Noi mergeam acolo. Opt oameni mergeam. Şi veneau ăia – Dăbulenii, venea Oltenia cu sute, câte 30-40 de oameni cu diferiţi copii mari, mai mici, bătrâni. Nu ne era frică! Nu exista să nu luăm premiul întâi pentru că oltenii aveau acelaşi stil de joc – numai de picioare, numai bătăi. […]Da r noi când ne-aruncam pe jos şi când săream unu’ peste altu, aveam doi băieţi, ziceai că nu mai cade jos. Şi când făceau treaba asta era nenorocire de aplauze! (Gheorghe Ivăniţă)
Tita Sever nu s-a băgat. N-avea… Nu ştia nimic… El decât a venit. Când a venit şi i-a văzut, i-a luat atunci în ’64, i-a luat la Bucureşti [unde a avut loc pregătirea pentru Festivalul de la Cairo] şi de-atunci n-au mai scăpat. La Festivalu’ Căluşului de la Caracal, în fiecare an, care se face tot la Rusalii, locu’ unu’ era ocupat de comuna Frumoasa. Când ajungeam acolo, ziceau <A venit Naţionala!> Ne băteam cu Vâlcele – judeţu’ Olt, Dobrun… Vâlcelele cum ne vedea, locu’ doi! Eram prieteni buni cu Vâlcelele şi cu Dobrunul.
Venea „23 August” de la Bucureşti. Trupa lui „23 August” era făcută majoritatea din conţeşteni. Dar noi am dansat – generaţia mea – eu, Vali alde Cârlan, Fane alde Cobzaru… în ansamblu. N-am apucat profesionist. Prima oară în Bucureşti, şi când am venit încoace la I.P.T.E., am început cu Caracalu’. Pe urmă, la toate festivalurile: Vălcea – Râmnicu Vâlcea, Olăneşti, Călimăneşti, toate staţiunile la rând, Craiova. Moldova – Iaşi. Constanţa, Tulcea, Brăila. La Sala Palatului, de 23 august, eram în fiecare an la spectacole omagiale. Căluşul de la Frumoasa era la Sala Palatului! Am dansat pe stadionul Republicii, fostul, care s-a demolat… pe 23 August, pe stadion, când se făcea pentru Ceauşescu. Jucam cu Casa de Cultură, jucam cu I.P.T.E. şi cu Frumoasa. Aveam trei costume numai zone. Când aveam spectacole cu Casa de Cultură, trebuia să mă-mbrac în Oaş, în Someş, în Moldova. Să schimb costumele pentru dansuri. Ăştia din ansamblul Frumoasa venea numai Căluş. Dar noi în ansamblu aveam şi Oaş şi Moldova şi oltenesc şi Banat şi Someş. Ultima oară am jucat Căluşu’ pe stadion în Alexandria, la 23 august ’89. (Constantin Urucu)
La întrebarea „Care este amintirea cea sau cea mai importantă pe care o aveţi de la Căluş?” am primit un răspuns surprinzător de la Constantin Urucu, care a relatat un episod de la Festivalul de la Caracal, menţionând şi numele profesorului Mihai Pop:
Despre Căluş, cea mai importantă e, adică sunt mai multe, dar aş vrea să le enumerez: filmul Moromeţii şi… la Festivalu’ Căluşului de la Caracal luam locu’ întâi, dar într-un an zice <Locu’ întâi> – profesorul Popa era preşedintele juriului. Nu! Pop. De la Bucureşti. <Se acordă premiul întîi. Marele Marele Premiu al Festivalului Căluşul Românesc, Caracal o mie nouă sute…> mă rog, acolo, <şi medalia de aur>. Ne-a dat o medalie, a urcat nea Gogu Danciu pe scenă, a luat medalia şi i s-a dat şi diploma de cel mai bun vătaf al festivalului. Atunci, când am plecat cu autocarul, aveam autocarul fotbaliştilor de la Unirea [Alexandria], autocar bun.
Participarea la acea ediţie a Festivalului nu a însemnat numai glorie, ci şi o recompensă bănească din partea instituţiei care susţinea ansamblul, în cazul de faţă „Întreprinderea de Panouri Electrice din Alexandria” [Majoritatea fiind angajaţi în industrie, căluşarii din Frumoasa au ajuns să reprezinte fie comuna, fie fabrica, fie Casa de Cultură a Sindicatelor. Dansul însă, chiar şi cosmetizat de coregrafi, cuprindea figurile din sat. Marca identitară locală Căluşul de la Frumoasa era recunoscută atât de către protagonişti, cât şi de public]: Când am venit la Ghevrec [fost director la I.P.T.E. Alexandria] şi i-am arătat diploma şi cu asta, chiar imediat a chemat secretaru’ de partid şi i-a zis: <Le dai câte 400 de lei primă la băieţi!> Şi 400 de lei era avansu’, munca pe două săptămâni. […] A fost atunci, am avut o emoţie aşa… Bine că în scenă n-am avut nici o emoţie. Şi la filmu’ Moromeţii. În rest, la Sala Palatului era o obişnuinţă, era an de an. Nu mă impresiona atâta lume, delegaţii străine, ce era atunci. Numai îmi făceam treaba. Nu doar eu, toată lumea.
3 săptămâni, două minute, un singur Conducător
La 1 august – la cămine studenţeşti. Am fost şi la Lacu’ Tei, sunt nişte cămine. Şi aici, lângă Cişmigiu.
Făceam repetiţiile omagiale de la zece noaptea până la trei dimineaţa, că nu se putea suporta căldura. Mâncam masa de seară la trei de dimineaţă. Era coloană de 20-30 de autobuze, poliţia în faţă… […]
Aveam costumele noastre. Aveam de la I.P.T.E. şi ne duceam la Bucureşti. Le spălam şi noi de două ori, că dansam civil până se lega şnurul. În pantaloni scurţi. Şi când era dă trebuia să vină vizionarea, să vină P.C.R. -u’ să vadă: <Bă, nu e bine! Tăiem din ăştia: tăiem de-aci. Să-i iasă lu’ şefu’, nea Nicu, să-i placă!> La noi n-avea ce să taie, dar tăia din alte programe. Că era balet, erau multe, nu numai folclor. Folcloru’ dura… dacă dura cin’şpe minute – douăzeci de minute. Intra Fărcaşu cu clarinetu’, făcea o intrare ceva, dacă nu, Gheorghe Zamfir făcea o introducere. Cânta Sofia Vicoveanca, Ciobanca şi pă urmă intra folcloru’. În zece minute intra o liotă. Stam în spatele perdelei. Ne anunţa. Una după alta. Un minut jumate-două minute, Căluşu’, după care te retrăgeai. Eram patru-cinci cete suprapuse.[…]
Eu, cel puţin, cât am dansat la Ateneul Român, la Sala Palatului, pe stadioane, am dansat – era, la „23 August”, 80 de mii de spectatori când îi aducea Ceauşescu la „23 August”.[…] Are 6000 de locuri Sala Palatului. Intram cu ecusoane la Sala Palatului. Era Securitate cu detectoare. Acolo n-aveai voie să mişi, să faci un pas greşit, n-aveai voie! Totul era perfect, nu numai Căluşu’ nostru. Şi Ardealu’ şi Făgăraş şi Oaş şi Banat, toate zonele ţării care dansau. Într-un sfert de oră când intrau în scenă, poate 2000 de dansatori, din toată ţara. (Constantin Urucu)
Şi luam cin’şpe arii de la fotbal şi cin’şpe de la Căluş.
Când s-a făcut Căluşu’ de la Frumoasa, aicea a fost un cămin cultural, aici unde e magazin. Şi aici venea nea Florea Ţiganu şi cânta cu vioara şi-i da şi lui un ciurel de mălai ăla, ăla un ciurel şi făcea o pungă de mălai. Se cânta pe mălai. Nu venea pentru bani. Acum, când a mai evoluat lumea aşa un pic, nu mai era cu mălai, cu astea. Lăutarii veneau din plăcere. Veneau la cămin, veneau la tovarăşu’ Obretin, care era primaru’ comunei: <Vreau să schimb şi eu o butelie.> <Gata!> Aveam şi noi avantaj, ne schimba o butelie şi avantaj de la comună, ne da câte cin’şpe arii [ari] de pământ. […]
Nu era să-şi ia oamenii pământu’ înapoi cum s-a luat acum. Eu am jucat şi fotbal. La Frumoasa. Şi luam cin’şpe arii de la fotbal şi cin’şpe de la Căluş. […] Eu eram din Alexandria, tot ăştia bătrânii munceau. (Constantin Urucu)
Tradiţia Căluşului la Frumoasa
Am inclus sub acest titlu numele pe care şi le-au amintit cei doi căluşari, nume care au rămas repere pentru ei şi probabil vor fi repetate şi peste ani de eventualii continuatori ai Căluşului.
Şi Căluşu’ aşa a început, deci noi l-am preluat de la alţi bătrâni ai noştri – de la fostu’ bătrân, care nici eu nu-l ştiu, la care juca alde tata, unu’ Mielache Zorilă. A fost vătafu’ Căluşului. Deci el a jucat cu alde tata, deci nu-l ştiu. […]
După Mielache Zorilă, vătaf a fost moş Ariton Cârpaciu. După Ariton Cârpaciu am avut patru generaţii: bătrâni, noi mai bătrâiori, mai tinerei şi mai tineri. […] Şi de la moş Ariton Cârpaciu am luat noi conducerea. Patru generaţii a făcut moş Ariton. Ei s-au dus săracii la locul lor, ne ducem şi noi după ei. Şi l-am ţinu până în ’90. (Gheorghe Ivăniţă)
Cel mai vechi care a înfiinţat şi mulţi au învăţat de la el a fost Hariton Fereşteanu [Ariton Cârpaciu]. Era ca un îngrijitor la grădiniţă. Pe urmă a fost Marin Ciulică. A fost vătaf în Egipt, după care nea Gogu Danciu. […] La şcoala generală de aici s-a ocupat nea Sandu alde Dudescu. (Constantin Urucu)
La un moment dat, mai mult de jumătate din formaţia de căluşari din Frumoasa era compusă din patru familii:
Era: Gogu Danciu – Mielu Danciu, familie; Marin Ţane – George Ţane, familie;Urucu Florea – Urucu Consantin, familie;Chiran Gheorghe – Chiran Valerică, familie. Deci când jucam tată şi fiu, patru familii, era o chestie. Adrian Păunescu, când a venit la Alexandria şi a început să spună: <Familii de căluşari! > şi ne-a enumerat pe fiecare, cum era Cântarea României înainte. O frumuseţe!… Şi noi am fost o familie. Mai era George Ivăniţă, Măruş Ispas… (Constantin Urucu)
Muţi celebri
Cei mai buni muţi au fost Mandaghios, Adam Culiţă, Barbu Ţiganu. (Gheorghe Ivăniţă)
Mut a fost Chircea (din Răreanca), mut a fost Florea alde Coroiu (Ruşanu Florea) din Păuleasca. Chiar nea Florea a fost în filmu’ „Moromeţii”. […] Cel mai bun mut a fost Chircea. Nu l-am apucat. Nu dansa Căluşu, că nu ştia Căluşu, doar câteva figuri. Dar rostul lui era decât intrarea la om în curte, primirea ce făcea acolo şi, la final, sărea şi el peste. El fiind mut, un om mai deosebit aşa un pic. Sărea, se da peste cap, făcea tumbe. L-am apucat în viaţă, dar n-am dansat niciodată cu el. Cu ăsta da, cu nea Florea din Păuleasca. (Constantin Urucu)
Căluşul reloaded
Cum a fost cu Ziua Comunei?
A venit primaru’ – că Ziua Comunei. <Păi puteţi să vă strângeţi, aveţi costume? >
<Păi nu prea mai avem.> Unu’ n-a avut deloc. Eu aveam costumul meu şi al lui taică-mio. […]<Lasă, mă, că-ţi dau eu costumu ăla.> Unu’ n-a avut opinci, a dansat în adidaşi. Altu’ a dansat în pantofi. Eu am ţinut opincile într-un butoi cu apă, le-am luat, le-am dat cu cremă. Era scoarţă. […] Am fost 7, fără mut.
Puteam să ne strângem 15, dar a fost din scurt. Noi ne-am strâns sâmbătă seara la cămin <Hai să-l punem! Că nu-l facem tot, să-l punem pe frază.> Lăutar n-am avut, l-am avut pe unu’ de la Conţeşti. N-avea 3-4 clape la acordeon, ce să cânte şi ăla!
După aplauzele primite şi ce s-a vorbit de lume… că veneau să ne cinstească, oameni care erau de 70 de ani aşa. <Mă, o bere din partea noastră, o bere din partea mea…> <Păi ce facem, mă?> Am băut şi noi două beri...
Dar cum v-aţi simţit să jucaţi Căluşul după 19 ani?
Păi cum să mă simt? Plângeam. Îmi dă lăcrimili şi acuma. Plângeam. Mai ales când a venit cu diploma şi pronunţase numele lui tata, a dat la fiecare aşa. Mă uitam şi la ăsta, la George, Ivănuţa George, care are 83 de ani – nu mai avea cuvinte. Plângeam toţi. Toţi plângeam. Dacă cineva se ocupa să ne mai strângem o dată pe lună, să zic aşa. Nu trebuia neapărat spectacole mari, dar o dată pe lună, eu zic că nu se pierdea. Uite, Conţeştiu’ au. Primaru’ a fost dansator în Casa de Cultură cu mine. Şi s-a ocupat. Conţeştiu’ au costume noi, muzicanţii lor, au mai multe chestii. Şi copii. La care, la noi s-a încercat şi la Frumoasa, nea Gogu Danciu, să facă din copii de şcoală, că era om de servici. Fostu’ vătaf, om de servici la Frumoasa!. Şi directoru’ şcolii primeşte scris de la părinţi: <Domnul director, vă rog să lăsaţi copilu’ în pace, că vine să-nveţe carte, nu vine să-nveţe Căluşu’!> Automat, dacă părinţii au zis: <Vine acasă şi nu mai învaţă, i-e gându’ la Căluş. Fi v-ar Căluşu’ al dracu!> <Bine, mă, dacă voi ziceţi… Voi nu vreţi să ştie şi el o horă, o sârbă?… Adică n-ajunge la performanţa noastră, dar … […]
Informaţii de teren de la:
Constantin Urucu, comuna Frumoasa, cătunul Răreanca; născut în 1960.
Gheorghe Ivăniţă, comuna Frumoasa, sat Frumoasa, jud. Teleorman; 82 ani.
Bibliografie selectivă:
Cazacu, Marin Gh. (1999). Comuna Frumoasa, judeţul Teleorman. Schiţă monografică.
Oprişan, Horia Barbu (1969). Căluşarii. Bucureşti: Editura pentru Literatură.
Oprişan, Horia Barbu (1971). Monografia folclorică a Teleormanului. Alexandria: Casa Creaţiei Populare a Teleormanului.
Cristea, Stan V. (2008). Tradiţia Căluşului în judeţul Teleorman. De la ritual la spectacol. Craiova: Editura Aius Print
Bârlea, Ovidiu (1982). Eseu despre dansul popular românesc. Bucureşti: Editura Cartea Românească.
Kligman, Gail [1977](2000). Căluşul. Transformări simbolice în ritualul românesc (traducere de Lucia Ofrim şi Ioana Ivan). Bucureşti: Editura Univers.